Ce poate fi mai frumos decât să dormi cu copilul tău?

Pe vremea când lucram în corporație și nu aveam încă planuri să fac copii, mi se întâmpla uneori să asist fără să vreau la discuții între colegii cu copii. Trebuie să recunosc că mă plictiseau teribil: muci, tuse, grădiniță, crize de plâns, niște chestii total neinteresante. Pur și simplu nu înțelegeam cum niște adulți super capabili din punct de vedere profesional pot pierde vremea vorbind despre asemenea nimicuri.

Trebuie să mai menționez că pe vremea aceea, eu eram mama perfectă (în viziunea mea) pentru copiii pe care urma să îi am cândva și aveam niște convingeri foarte bine conturate despre cum vreau să îmi cresc copiii, despre cum vreau să fie copiii mei și mai ales despre ce NU vor face copiii mei. Știți voi, concepții de genul: “copiii mei niciodată nu o să….” sau “eu niciodată nu o să las copiii să…”

 Habar n-aveam eu că peste câțiva ani vor apărea niște mogâldețe în viața mea care îmi vor dărâma fundamental toate conceptele de parenting. Cu alte cuvinte au măturat pe jos cu tot ce decretasem eu sus și tare despre copiii mei că nu o să…

 Să revenim la corporație. Una din cele mai mișto chestii legate de locul în care lucram, era colectivul. Deși nu eram toți tineri, ne înțelegeam super bine și era o plăcere să mergi la muncă. Era o atmosferă plăcută și chiar dacă munceam până nu mai știam de noi, mereu reușeam să mai facem și glume. Momentul cel mai frumos al zilei (ca să o citez pe o colegă de birou) era masa de prânz. Indiferent cât de mult aveam noi de muncă, mereu mâncăm de prânz, chiar dacă era vorba doar de o supă la cantină. Mergeam frumușel încolonați la cantină, plimbam tăvile roșii de plastic și încercam să găsim cât mai multe locuri la aceeași masă că să mai povestim. La prânz era regulă, nu prea vorbeam despre muncă. Vorbeam despre orice altceva: vacanțe, nunți, mașini, facturi, rate, copii, soacre, manichiură, detergenți, filme, concerte, cărți, vulcanizări, cam tot ce ne preocupa pe fiecare. Copiii reveneau cel mai des în discuție, spre disperarea noastră, a celor fără copii.

 Și într-o zi m-am așezat la cantină lângă niște colegi obosiți rău. Mă uităm la ei și nu știam ce au, că parcă trăgeau să moară. Și au început mai frate să povestească: una că fetiței îi ies dinții, altul că băiețelul lui a avut febră și i-a făcut comprese reci toată noaptea, și tot așa. Atunci am aflat cu stupoare că oamenii ăia dormeau cu copiii lor în pat sau în aceeași cameră. Eram în stare de șoc. Cum, copiii nu dorm în pătuțurile lor perfecte în camerele lor perfecte? Și atunci am decretat: “Copiii mei vor dormi numai în camerele lor!!!”

Una din colege a bufnit în râs și mi-a spus: ‘Dar ce poate fi mai frumos decât să dormi cu copilul tău? Să îl simți micuț și cald în brațele tale, să îl miroși, să îl mângâi toată noaptea?”

În mintea mea, îmi imaginam că mami și tati dorm împreună, copiii separat. N-am mai comentat, dar replica ei atât de sinceră, mi-a ramas în minte.

Și uite că 4 ani mai târziu, am nopți în care dorm cu ambii copii în pat și nu mă mai satur să îi pup și să îi miros. Nu e tocmai cel mai comod, pentru că se foiesc, se învârt, iar cel mic se trezește des să mânănce. Cu toate astea, nu pot să nu mă întreb: “Ce poate fi mai frumos, decât să dormi cu copiii tăi?”