Born Abroad – Nașterea în Irlanda

Mă bucur nespus de mult când mămicile care îmi urmăresc blogul, îmi trimit povești cu experiențele lor despre nașteri. Povestea de astăzi este din Irlanda și este una despre naturalețe, calm și blândețe. Așa cum orice naștere ar trebui să fie. Vă invit să citim împreună povestea Roxanei.

Sunt Roxana, am 31 de ani și sunt stabilită împreună cu soțul meu în Irlanda din decembrie 2013. Ne doream foarte mult un copil. În 2015 am rămas însărcinată, dar n-a fost să fie, am avut dureri destul de mari, mai puternice ca la menstruație, nimeni nu își dădea seama ce se întâmplă și am aflat apoi la o ecografie făcută la 8 săptămâni că sarcina s-a oprit din evoluție.

Apoi, după mai bine de 2 ani de încercări și vizite la medici pentru a descoperi cauza pentru care nu am mai rămas însărcinată, minunea s-a produs și pe neașteptate cea de-a doua liniuță a apărut pe test, timidă, într-o frumoasă dimineață de noiembrie. Pe atunci eram deja pe o listă de așteptare pentru o programare la clinica de ginecologie din Galway. Am și primit programare, pentru luna iunie, iar eu urma să nasc in iulie. Pot să zic că aș fi fost norocoasă, de obicei poate dura și mai mult de 1 an. Iar eu uitasem să îi anunț că nu mai e nevoie.

Perioada sarcinii

Ca multe din statele europene și Irlanda are o schemă destul de lejeră în ceea ce privește ecografiile din timpul sarcinii.
Prima oară mergi la medicul de familie pentru a te lua în evidență, duci o probă de urină și ți se face un test de sarcină și după confirmare se completează fișa de observație pe care trebuie să o prezinți la fiecare consultație ulterioară. E bine să mergi înainte de 12 săptămâni.
De obicei, consultațiile se împart între medicul de familie și spital. Toată partea ce ține de sarcină nu implică niciun cost dacă mergi la stat. Eu am avut o singură ecografie mai importantă, de urmărire a creșterii fătului, nimic special. Nu sunt morfologii, ca în România. Chiar am sunat la ei să îi întreb dacă nu îmi trimit programare pentru morfologia de trimestrul II, dar după ce m-au purtat de la unul la altul la telefon, mi-au spus că se fac pentru mamele cu vârstă peste 39 de ani, iar la mine nu era cazul.
Controale la spital am avut la 13 săptămâni, apoi tocmai la 30 săptămâni, urmând a fi din ce în ce mai dese dupa această dată. Până la 36 de săptămâni erau o dată la 2 săptămâni, iar după această dată, săptămânale până la naștere. Cu excepția unei singure vizite, mi s-a făcut de fiecare dată pe lângă controlul de rutină și o ecografie rapidă pentru a vedea dacă este în parametri.
Până la 30 de săptămâni am mai avut vizite la medicul de familie, pentru monitorizarea de rutină: greutate, tensiune, ascultarea bătăilor inimii bebelușului cu aparat Doppler.
Pentru că depășisem termenul dat de la ecografie și nu născusem încă, am cerut să mi se facă o procedură pentru a separa sacul gestațional de cervix.

În nici 2 zile după procedură au început durerile, am plecat după-amiază la spital, după ce am anunțat că mă îndrept spre ei. Deși erau doar niște dureri ușoare inițial, au hotărât să mă interneze având în vedere circumstanțele.

Travaliul și Nașterea

După o noapte de plimbări lungi, cu crampe moderate, dimineață la ora 4 mi s-au rupt membranele, am plecat direct la camera de gardă a secției să le dau de veste. Fiind primul copil, nu știam la ce să mă aștept.
Contracțiile au evoluat într-un mod galopant, mai auzisem de femei cărora le era rău din cauza lor, dar n-am crezut că mi se poate întâmpla tocmai mie. Erau contracții puternice, monitorul arăta 190 – 200, iar eu tocmai servisem micul dejul: un toast și o cană de ceai. Ne aștepta o zi lungă. N-am mai rezistat mult și deși inițial nu intenționam să apelez la epidurală, în acel moment aș fi făcut orice, nu din cauza durerii ci a răului, parcă se învârtea patul cu mine.
Am avut alături de mine o moașă extraordinară, îi spuneam permanent că e un înger. A fost lângă mine permanent, empatiza cu mine, îmi spunea că știe prin ce trec, că totul va fi bine și curând îmi voi cunoaște bebelușul. Sunt oameni extraordinari, care își iubesc meseria.
În jurul amiezei am primit epidurala, era bine, nu mai simțeam aproape nimic, însă lucrurile nu au evoluat favorabil și, pentru că am stagnat la 5 cm dilatație, seara au hotărât să-mi facă cezariană de urgență. Ni se spusese de la cursurile prenatale să ne pregătim pentru orice. I-am văzut îngrijorați, nu știau cum să-mi spună. Cezariana pentru ei este ceva necesar, nu ceva ce poți alege tu. Cel puțin așa este la stat. Evident că tot ce conta era să fim bine.
Astfel că seara la 20 am făcut cunoștință cu băiețelul nostru. A asistat și tatăl, l-au adus în sala de operație după ce m-au pregătit. Nu am avut remușcări nici o secundă că s-a ajuns la operație.

Alăptarea

Alăptarea, chiar pe termen lung, este încurajată, procentul mamelor care alăptează este destul de scăzut. Încă de la prima vizită la spital din timpul sarcinii mi-au fost prezentate de către moașă avantajele alăptarii atât pentru mamă cât și pentru copil.

Am participat și la cursul de alăptare organizat la spital, foarte bine structurat, pe înțelesul tuturor. Eu am avut un start mai dificil, însă am avut parte de tot sprijinul moașelor, iar mai apoi al asistentei care ne vizita acasă. Te întreabă cum ai de gând să îl hrănești și dacă alegi să mergi pe lapte praf îți dau ei zilnic pe perioada spitalizării, în funcție de marca preferată îți aduc în rezervă pentru o zi, sticle de lapte gata preparate.

La spitalul la care am născut au si cameră de alăptare, cu scaune confortabile, tv, pompă dublă, foarte eficientă, consumabile sterile, frigider pentru păstrarea laptelui pompat. Poți merge acolo să alăptezi în liniște dacă dorești.

Alăptatul în public este ceva firesc pentru ei. Se organizează întâlniri în grup, pentru a oferi suport și a împărtăși din experiențe. Am rămas șocată când am auzit că în România încă se mai condamnă un lucru atât de natural precum alăptarea.

Spitalizarea și primele săptămâni acasă

Recomandarea în cazul nașterii naturale este de 1-3 zile de spitalizare, iar în cazul cezarienei de 3-5 zile. Am petrecut 4 zile în spital. Am avut picioarele foarte umflate din cauza lichidelor băgate în venă în timpul travaliului. Am primit de la spital două perechi de ciorapi speciali.
Bagajul meu a fost ridicol de mare căci am adunat minuțios tot ce scria în broșura dată de la spital.
Când am ajuns acasă ne-au trimis o asistentă să ne viziteze, venea cu toate după ea, a fost salvarea noastră, o sunam ori de câte ori aveam nevoie de un sfat. Era cea mai bună prietenă a mea în acele momente. Este unul din plusurile sistemului de aici în ceea ce priveste perioada postnatală.
Ca si concediu, statul oferă mamei 26 de săptămâni, cel putin 2 săptămâni și cel mult 16 săptămâni înainte de termen, cu plată universală efectuată săptămânal în cont dacă se îndeplinesc anumite condiții (suficiente contribuții la sistemul de asigurari sociale), iar tatălui îi dă posibilitatea să aplice pentru 2 săptămăni oricând în primele 6 luni de viață ale bebelușului, plătindu-i o indemnizație săptămânală egală cu cea a mamei.
Per ansamblu, nașterea în Irlanda a fost o experiență plăcută și nu pot decât să mă bucur că eram deja aici.

Povestea de astăzi ne-a fost trimisă de Roxana, o mâmică bloggeriță care locuiește în Irlanda. Dacă vreți să o cunoașteți mai bine și să fiți la curent cu aventurile ei de mămică, puteți să o urmăriți pe blogul ei https://becoming-a-mom.blogspot.com

Parteneri media: Qbebe, Diva Hair, Bebelu, Urban Kid, Centrul de parenting, Romania Healing, Naste Natural, CristinaOtel.ro, ZanaScutecel.ro, Johannasburg.ro, MamicaZburatoare.ro, Frunzaresc.eu, ȘiBlondeleGândesc.

Sponsori: Spectra, Bioderma, Libris