Când am rămas însărcinată, am început să mă gândesc ce fel de mamă vreau să fiu, cum vreau să fie relația cu copilul meu, cum o să ne jucăm, ce o să îl învăț, cum o să fac față atunci când o să îmi pună întrebări stânjenitoare și câte și mai câte. Toate ne dorim să fim mame perfecte pentru copii noștri, dar ce înseamnă oare să fii mamă perfectă? Și când vorbim despre mame perfecte ne raportăm la felul în care le văd ceilalți sau la felul în care le văd copii lor?
Mereu am admirat femeile care păreau să le facă pe toate, de parcă ar fi avut super-puteri: casa să arate lună, frigiderul mereu plin cu mâncare gătită, un borcan de dulceață în cămară pentru musafirii neanunțați, copii mereu îmbrăcați curat și super îngrijiți, câinele și pisica periați și plimbați, iar ele mereu aranjate și dichisite. De la distanță, ele pot părea mame perfecte și cu siguranță merită multă admirație și respect pentru tot ceea ce fac.
Când eram mică, mama și bunica munceau foarte mult. Amandouă erau salariate și când veneau de la muncă se ocupau de curățenie, de mâncare, de spălat și călcat rufe, de cusut nasturii rupți, de baia mea și de tot felul de mărunțișuri casnice. Era foarte curat și frumos și la noi și la bunici, aveam mereu mâncare gătită și niciodată nu am plecat din casă cu hainele rupte sau murdare. Și totuși, lucrurile acestea pentru mine aveau o însemnătate atât de mică…
Momentele cele mai frumoase erau cele în care părinții mei se jucau cu mine, acestea sunt amintirile mele cele mai dragi.
Mama era destul de inventivă la jocuri și latura ei creativă părea să fie inepuizabilă:
- coloram, desenam, făceam modele pe pătrățele de hârtie de matematică
- decupam, lipeam, făceam colaje și jucării din hârtie colorată
- uneori îmi făcea teatru de păpuși. Se ascundea în spatele fotoliului și scoatea deasupra spătarului jucăriile care erau eroii piesei de teatru
- în serile de iarnă aduna toți copii de la noi de pe scară și ne punea diapozitive cu povești
- îmi citea mereu povești sau poezii
- îmi amintesc cu drag când m-a dus la cinematograf și am văzut desenul animat “101 Dalmațieni”
Acestea erau momentele cele mai plăcute și oricâte borcane cu dulceață am fi avut în cămară, tot mai dulce era o hârjonealâ în pat duminică dimineața.
Am început să îmi dau seama că uneori cad și eu în capcana dereticatului prin casă, când mi se pune pata că totul e un dezastru, că nu am spălat farfuriile de la cină și nu am dat cu mopul pe gresie de câteva zile, și mai am o mulțime de rufe de călcat.
Dar uit de toate când vine Mark și se prinde de piciorul meu sau cănd mă trage de mână și îmi arată că vrea să merg să mă joc cu el. Râsul lui și fericirea pe care o văd în ochii lui atunci când ne jucăm și devenim de aceeași vârstă, mă face să uit supărarea că nici luna aceasta nu o să iau nota 10 la menaj. E bun și un cinci de trecere, dacă văd că de la el am un zece la joacă și veselie.
Leave a Reply