Avem nevoie de frumos

Ţi s-a întâmplat vreodată să citeşti o carte atât de frumoasă încât să îţi doreşti să nu se termine? Să citești doar câte puțin în fiecare zi, că și cum ai lua câte o lingurință dintr-o licoare magică, care îți da energie și îți umple sufletul de bucurie?

Am pe noptieră o astfe de licoare magică, care m-a făcut să redescopăr frumusețea din oameni, și să îmi reamintesc de bucuriile mici ale vieții.  Nu credeam că o carte poate trezi atât de multe emoții, că poate învia atât de multe amintiri.

Jurnalul Oanei Pellea, jurnal de suflet. Jurnal de trăiri și emoții, de gânduri și speranțe. E imposibil să rămâi imun, să nu descoperi ceva ce rezonează cu ține, să nu retrăiești amintiri. Câtă dreptate, cât adevăr în câteva cuvinte simple.

Mai jos, câteva fragmente, care mi-au plăcut:

[…]  Mi-e foarte dor, foarte dor de frumos și de bun. E un dor care doare, doare chiar fizic. Doare până la lacrimi. Am melancolia unor locuri pe care le-am văzut și care nu sunt de pe lumea asta. Poate de aceea, din când în când deschid geamul și, uitându-mă la cer…zbor. De sus, orașul pare mai frumos și curăț. Oamenii chiar sunt frumoși. Luminile orașului sunt calde și bune. De sus, o casă luminată e că un cuib de păsări, îi simți căldură și îți da un sentiment de acasă. […] 

[..] Urăsc siliconul și epoca lui. O epocă în care pe primul loc e forma. Ce pierdere de repere și de adevăr. Ce deviere de la drumul bun și, în ultima instanță, ce pierdere de timp. […] E complexă epoca ce crede că se poate salvă prin formă. Că poate scăpa de complexe schimbându-și culoarea ochilor sau mărindu-și sânii. Care crede că poate sări peste lecția fundamentală a pământului din noi. Orice am face, pământul din noi se întoarce de unde a plecat, se intoare în pământ. Problema este cum să trăim lucrul asta și ce să înțelegem din el, nu cum să-l oprim. […]

[..] Dacă umbra după noi va ramane dreaptă, ce contează că ne trage pământul și ne cocoșează de ajungem să ne sprijinim în baston? De fapt, nu știu dacă ne atrage pământul sau ne apăsa cerul. […]

[…]E incredibil cum trăim într-o realitate plină de mărunțișuri și prostii și trecem liniștiți pe lângă altă realitate, care e adevărul. E incredibil cum ne împrăștiem, ca o explozie, în neesenta.[…]

[…] Depinde cum faci față întâmplărilor de genul asta. Dacă le cari după ține toată viață, te murdăresc și te înput. Câteodată văd cunoscuți care, am impresia, cară pe umărul stâng un sac mare de căcat. Sunt oameni care, sub greutatea dusă, devin cocoșați. Obosiți de toate urâțeniile, de toate gândurile de răzbunare, de toate complexele și răutățile. Le cară cu ei prin lume. Și put. Și împut spațiul în care există. Și mai există oameni care pe umărul stâng, dacă știi să te uiți bine, te lasă să le vezi îngerul liniștit. […]  

[…]Restul e tăcere. În rest, mi-e lehamite de populație needucată care nu știe să vorbească românește, dar se vrea europeană, care habar nu are de cultură, dar se vrea acceptată în lume și în Europa. Stai la rând, Românie! Parte din ține trebuie să învețe. Să învețe să se spele, să vorbească românește, să se respecte Să se ierte… Drumul e lung, și eu nu am răbdare regală, sunt un biet om.. mâncat și sufocat de mârlănie și mitocănie… și am încredere în orice altă specie în afară de cea umană… cu mici excepții, dar foarte mici! […]

[…]  Criză, toți vorbesc de criză de când o simt în buzunar. Nimeni nu vorbește de ea când o simte în suflet și în cap. Criză e de mult. Criză de modele, de frumos, de ideal, de visuri. […] 

Avem nevoie de frumos, avem nevoie de teatru, de cărți, de oameni cu sufletul frumos. Dacă nu aţi mai avut timp să citiţi în ultima vreme, sau pur şi simplu nu aţi fost atraşi de jurnale, faceţi un cadou sufletului vostru şi răsfoiţi măcar această minune.