Jurnal de gravida – moment de panica: devin parinte

Saptamana 22 – cu fiecare noua miscare pe care o simt in burta, incep din ce in ce mai tare sa constientizez ca o noua viata se formeaza din mine. O fiinta pentru care trebuie sa fiu parinte. O fiinta pe care sa o educ si sa o cresc frumos, sa o invat sa devina om. Sa stiu cand sa fiu alaturi de el  sa il sprijin, cand sa ii dau libertarea sa exploreze si sa invete singur. Sa stiu cand sa il ocrotesc, dar si cand sa ii dau aripi sa zburde singur. Sa fii parinte mi se pare o arta, un echilibru fin intre prieten si mentor pentru copilul tau, in care nu ceea ce spui este relevant, ci ceea ce faci, actiunile tale de zi de zi.

Ma simt coplesita de tot ce cred eu ca inseamna sa fii parinte, si ma apuca o teama teribila ca n-o sa stiu cum sa ma port cu copilul meu. Asa ca incep sa caut pe internet carti despre dezvoltarea copiilor in primii ani de viata. Intreb in dreapta si in stanga si primesc cateva recomandari, si ma apuc sa citesc cu frica ca nu o sa ma timp sa asimilez tot ce trebuie sa stiu pana in momentul in care copilul meu va fi in bratele mele.

Nu stiu sa schimb un scutec, habar nu am cu cat lapte si de cate ori pe zi trebuie hranit un bebelus, nu stiu ce trebuie sa faci daca are colici, dar citesc carti despre atentia pe care trebuie sa i-o dai copilului, cum se dezvolta creierul lui in primele luni de viata. Raman uimita cat de multe lucruri poti face cu putin, doar cu rabdare si atentie, cat de important este zambetul tau calm si vocea ta calda in preajma bebelusului. Sa il asiguri din priviri si voce ca esti acolo langa el si ca e in siguranta.

Pe masura ce citesc, incep sa inteleg ca desi corpul e pregatit sa procreeze, avem nevoie de mult mai mult pentru a deveni parinti. Cel mai important mi se pare sa stii cand sa ii dai libertate copilului, sa exploreze, sa descopere singur, sa inventeze.

Saptamana 23 – Mi-a mai trecut putin din panica ca nu o sa fiu un parinte bun, si ma amuz cand ma gandesc la tehnicile de parenting de acum 30 de ani, cand eram eu copil si ceea ce citesc acum in carti.

Ma gandesc cat de socati ar fi americanii care scriu cartile pe care le citesc eu sa auda replici celebre de genul “ pentru ca asa spun eu” , “cand o sa fii la casa ta faci ce vrei,  acum faci ce spun eu”. Ei invata parintii sa nu isi bruscheze copiii, sa le explice de ce trebuie sa faca anumite lucruri si sa ii convinga cu vorba buna. Sunt curioasa cum sta treaba in parcurile din America cand parintii vor sa isi ia copii acasa. Oare acolo nu se da nici un pusti cu fundul de pamant si nu tipa isteric ca vrea sa mai stea la joaca? Eu nu tin minte sa fi facut astfel de scene cand eram copil, si sper ca Doamne-Doamne o sa tina minte ca am fost un copil relativ cuminte care si-a ascultat parintii, si o sa ma rasplateasca si pe mine cu o odrasla ascultatoare si intelegatoare.

Mai mult pentru linistea mea sufleteasca, ii vorbesc uneori lui Praslea si ii spun ca trebuie sa fie un baietel cuminte si ascultator, ca o sa ne jucam impreuna si o sa il invat multe lucruri frumoase, ca o sa facem cort din paturi si o sa ne jucam cu trenulete si o sa construim castele inalte din cuburi. Daca e adevart ce spun americanii astia, ar trebui sa ma auda deja si sa inteleaga ce ii spun.

Tot din carti, invat ca trebuie sa ii pun sa asclute muzica clasica. Incerc cu Mozart si Vivaldi, dar nu prea cred ca ii place. Rimski Korsakov pare ceva mai pe gustul lui, dar cand schimb registrul si trecem la muzica moderna, simt ca e mult mai fericit. Adevarul ca si eu ma simt bine si ma apuca cheful de dansat. Asa ca il inteleg si pe el. Lasam muzica clasica pentru alta data, si ramanem la ritmuri mai moderne. Pana la urma fiecare copil e unic si se dezvolta diferit. Nu cred ca daca nu ii pun muzica clasica o sa ii distrug iremediabil sansele sa aibă un viitor stralucit. Putina distractie nu a omorat pe nimeni!