Cănd ești tânăr, ți se pare că ești zmeu și nimic nu ți se poate întâmpla. Faci sporturi extreme, pleci oriunde în drumeții sau excursii, și nu te gândești niciodată că ți s-ar putea întâmpla ceva rău. Scufundări, sărit cu parașuta, parcuri de distracții, orice îți ridică adrenalina este pe lista de TO DO, și nu prea înțelegi de ce părinții îți spun mereu să ai grijă ce faci.
Dar când devii părinte, deodată se întâmplă ceva, de parcă umblă cineva la codul genetic și schimbă setările. Și de unde erai un om normal, cu o atitudine sănătoasă față de viață și distracții, te transformi într-un omuleț fricos și prăpăstios, căruia îi e frică și să treacă strada înainte să facă o cruce și zece mătănii.
Și odată ce ai codul genetic modificat, te trezești cu tot felul de idei și frici pe care nu bănuiai că ai putea să le simți, și te întrebi: “De unde îm vin, băi frate, ideile astea?”
- îți e frică să nu umble copilul la aragaz și să săriți în aer
- îți e frică să lași geamul deschis și copilul singur în cameră, să nu cumva să își tragă un scaun să se urce pe el și să sară pe geam
- îți e frică să nu intre unul în tine în timp ce ești cu copilul în mașină
- îți e frică să nu tragă ala mic de fața de masă și să răstoarne pe el vase cu mâncare fierbinte sau ceva în care s-ar putea tăia
- îți e frică să nu fugă copilul din mâna ta, în timp ce ești pe trotuar și să sară în fața mașinii
- îți e frică să nu fie un atentat terorist, sau să se prăbușească avionul când pleci în vacanță, să nu pățească ceva când îl lași cu bunicii, să nu pățești tu ceva, și tot așa.
Și oricât încerci să te controlezi și să îți spui:” Sunt paranoia, hai să mă calmez!”, monstruleții ăștia din codul genetic continuă să apară când te aștepți mai puțin.
De unde apar temerile astea nu știu, dar încep să cred că odată cu apariția primului copil, se defectează acolo sus la cap ceva, sau poate doar se afecteaza vreun senzor de paranoia care înainte hiberna în liniște.
Sau sunt eu singura cu erori la sistemul de comanda?
Nu esti singura. Sunt terrifiata. Pana acum nu imi faceam griji pentru nimic. Acum intru ca proasta pe google sa vad ce mai fac Rusii si Americanii si cind vor avea de gind sa ne arunce in aer, sau imunitatea la antibiotice si tot felul de scenarii apocaliptice. Credeam ca am luat-o razna. Nu e asa, pur si simplu acum depinde o viata mititca de mine, de reflexele mele, de pregatirea mea pentru anumint situatii, de cum si ce voi face intr-o situatie criza. Sunt epuizata de aceste temeri, sincer incerc sa mi le alung din cap, dar cum zici tu, e un dracusor mic acolo care imi tot creaza scenarii. Singurul lucru pe care il poti face este sa te predai, asta este. Viata poate fi scurta sau lunga, atata timp cat o traiesti fericit vei fi impacata. Nu ai cum sa le faci fata la toate, si nu ai cum sa le previi pe toate, conteaza ca cel mic sa nu simta nici urma de frica si sa traiasca asa cum ai trait tu. Maxim. TO DO everything that you can in order to feel alive. Live and let live.
Eu am fost mai maleabila in privinta asta. Nu sunt terifiata insa nici nepaaatoare 🙂
Cum reusesti?
Nu stiu.. Cred ca am constientizat ca ii fac rau daca exagerez. In plus e si copilul foarte atent.. poate a ajutat si asta
Da, poate. Al meu are 2 ani si inca nu isi da seama ce inseamna pericolul. Si e forte energic si curios. Tu ai fetita sau baietel?
Eu sunt paranoica, clar că altfel nu îmi explic frica auzind tot în stânga și în dreapta de cancer mi e frica sa nu ma îmbolnăvesc si sa mor si sa mi rămână copii singuri e cea mai teribilă frica! Așa că umblatul la aragaz nu e chiar așa de teribil ?
Fiecare avem anumite temeri, si probabli ceea ce se intampla in jurul nostru ne influenteaza foarte mult.
Eu cred ca aceste frici se nasc din constientizarea responsabilitatii ce o reprezinta un copil. Clar, punem mai presus de noi siguranta si starea de bine a copilului nostru. Eu ma intreb de 7 luni incoace daca sunt o mama suficient de buna; am teama ca acest rol ma depaseste… sunt situatii noi, decizii pe care trebuie sa le iau pt o mana de om care depinde in totalitate de mine.
Dar, in acelasi timp, cred ca tot aceste minuni de copii ai nostri ne ajuta sa ne depasim temerile si sa facem fata cu brio provocarilor.
Inainte sa nasc cineva mi-a spus ca un parinte care se intreaba daca este un parinte bun este sigur un parinte bun 🙂
Cat despre ce scria Anca: oh, ma regasesc in totalitate… Dar eu oricum sunt genul de persoana care planifica si organizeaza si ma gandesc ca din cauza asta imi fac tot felul de scenarii ca sa incerc sa controlez situatia sau sa stiu cum sa reactionez la nevoie.
Eu ma regasesc total in chestia asta cu planificarea si controlul. Si uneori imi dau seama ca ne simtim mai bine si eu sunt mai relaxata atunci cand nu am timp sa facem planuri si suntem spontani. Dar tot nu ma invat minte 🙂