Să va povestesc. Fiu-miu nu e cel mai mâncăcios copil din lume. De fapt, nu are nici o treabă cu mâncarea. De când am început diversificarea, a fost un război al nervilor. Am încercat orice: piureuri, bucățele, supe, l-am lăsat să mănânce singur, l-am hrănit cu lingurița. Nimic nu a mers. Doar laptele îl mai interesa uneori. În rest, puteam să stau ore întregi cu lingurița în fața guriței lui închise.
L-am lăsat să mănânce când i s-o face foame, am încercat să îi dau cât mai variat, să fac cele mai minunate rețete, nimic nu a mers. Cu excepția câtorva alimente și combinații preferate, copilul meu refuza să mănânce.
Eram geloasă pe orice guriță de mâncăcios pe care o vedeam deschizându-se ușor atunci când apărea mâncarea în peisaj, pe orice mânuță dolofană întinsă după o bucățică de mâncare.
Și acum câteva zile, s-a întâmplat miracolul. Îl chem pe Mark la masă. De obicei se face că nu aude, că are treabă, oricum eram pregătită să încerc o nouă strategie de a-l ademeni: un joc, o mașinuță, o carte. Nu a fost cazul, a venit imediat, s-a urcat pe scaun și a deschis gurița destul de cooperant. Am crezut că a fost o greșeală, și mi-am propus să nu mă bucur foarte mult de mica victorie. În fond, în farfurie era unul din felurile lui preferate: supă de pui cu tăieței. Și el tocmai își revenise după o enterocolită. E clar: îi era foame.
A doua zi s-a repetat scenariul. Data asta le-am întrebat ce vrea să mănănce. A ales pilaf cu cărniță de pui. La fel, gurița s-a deschis ușor, ba chiar la un moment dat a luat singur de câteva ori cât m-am dus să închid aerul condiționat.
Iar azi dimineață, șoc și groază. S-a așezat singur la masă și m-a întrebat: “Ce mâncăm, mami?”
Oameni buni, mămici din lumea întreagă, poate nu mă credeți, dar așa bucurie nu am mai simțit de mult. Mi s-a umplut sufletul de căldură, și nu mai știam ce să fac, ce să scot mai repede pe masă: pâinea, brânza, untul, iaurtul, cerealele. Sau să fac repede o omletă? Păi așa moment nu am mai văzut eu în viața mea. Copilul a ales iaurt cu cereale și a mâncat singur un castronel. Eu mă uitam cu ochii umezi la el, de la distanță, de frică să nu îl deranjez sau să nu îl deochi. A venit soțul și m-a întrebat ce fac. “Șșșșt, mânăncă!”
Acuma mă scuzați, știu că pentru unele dintre voi e ceva banal, dar pentru mine e ca și cum m-aș fi dus la preselecție la MasterChef și mi-ar fi zis că mă duc direct în finală.
Și dacă tot am intrat în competiție, mă duc să mă apuc de gătit, că acuși se trezește clientul meu favorit și mă întreabă ce avem de mâncare. Niciodată nu am intrat în bucătărie cu atâta bucurie ca în ultimele zile.
Acum că s-a deschis apetitul, dați-mi câteva idei de rețete bune pentru copilași de 3 ani, ca să fiu sigură că îmi mențin clientela, și nu-și pierde interesul.
Poftă bună să avem!
Leave a Reply