Aveam cam 10 ani când am fost prima dată în vizită la cineva care tocmai născuse la maternitate. Eram curioasă să văd un bebelus abia născut, să văd cum e acolo la ultimul etaj al spitalului din oraș, unde veneau pe lume copiii. Mult timp am crezut că maternitatea e la ultimul la etaj, pentru că așa vin berzele mai ușor. Acum și un copil de 3 ani ar râde de mine, auzind o astfel de teorie. Eram atât de emoționată să văd bebelușii micuți, încât îmi tremurau genunchii urcând scările. Un singur lucru m-a uimit: faptul că bebelușii stăteau singuri, separați de mamele lor. Erau atât de mici, și nimeni nu era acolo lângă ei să îi audă dacă plâng și să îi ia în brațe.
Atunci m-am întrebat cum știi că cel pe care ți-l dau acasă la plecare e al tău, și nu al altcuiva. Cum fac să nu încurce bebelușii, când toți sunt înfășați la fel și stau unul lângă altul în pătuțuri identice? Mult timp m-a urmărit imaginea bebelușilor care stăteau singuri.
Când a venit momentul să nasc, și am început să mă documentez despre naștere și maternitati, am aflat că se poate și altfel. Că există maternități în care copilul stă cu mama lui în salon. Si așa mi s-a parut cel mai firesc. La prima naștere l-am ținut pe Mark lângă mine din primul moment și până am plecat acasă. Și așa a fost cel mai firesc. La a doua am facut exact la fel.
Din partea medicilor au venit câteva propuneri de a-l duce în salonul de neonatologie, însoțite de argumente, ce păreau bine argumentate: să mă odihnesc după naștere, că o să am timp să interacționez cu copilul acasă, să se asigure ca el este bine pe perioada nopții și favoritul meu: că oricum e ultima noapte în care o să mai pot dormi.
Am refuzat pe rând și am rezistat tuturor argumentelor, și nu mi-a părut rău deloc. Benefiiciile au fost imense în relația mea cu copilul:
Alăptarea
Mi-am dorit mult să alaptez, și nu voiam să i se dea lapte praf. De aceea mi s-a parut de bun simț să îl țin cu mine în salon și să îl alăptez de cate ori era cazul, fără să îmi fie teamă că i se va da un biberon zdravăn de lapte.
Să îmi cunosc copilul
Să știu cum plânge, când plange, să văd cum îmi arată că îi este foame, să văd cum arată ochișorii lui dimineața când se deschid, să știu mirosul pielii lui și el să se obișnuiască cu mine. Să știu când caută să sugă, să știu când să îl țin în brate.
Să știu ce să fac cu el când ajung acasă
De asta îmi era cel mai teamă. Ca aș putea ajunge acasa și el încă să nu fie familiarizat cu mine și eu cu el. Că nu știu să îl țin în brațe, că nu știu cum e să schimb un scutec, cum trebuie să îl iau în brațe, cum să îl infăș, cum să îl așez la loc.
Să stau liniștită, să nu mă întreb ce face, dacă s-a trezit, dacă plânge
Nu aș fi putut sta fără să știu ce face. Dacă plânge și nimeni nu-l aude? Dacă ii e foame și eu nu sunt acolo? Saloanele de spital mi se par atât de înspăimântătoare și de reci, încât mi se pare cumplit să lași un bebeluș singur acolo.
Asa am procedat in cazul ambilor copii, si chiar daca a fost putin mai greu, a fost foarte bine pentru ei. In prima noapte am avut nevoie de ajutor, iar apoi am solicitat ajutorul personalului medical de cate ori a fost cazul.
Stiu ca nu se poate intampla lucrul asta in toate spitalele din Romania, dar macar in cazul in care nasteti im maternitati private, alegeti sa va tineti copiii alatuti de voi. Probabil veti sacrifica cateva ore de somn, si veti folosi des butonul pentru chemarea asistentelor, dar nu uitati ca un bebelus are nevoie de mama lui.
Leave a Reply