Ieri dimineață, mă bucuram că e duminică și m-a prins ora 9 în pat, când am auzit în dreptul ușii, zgomot de pași mici. Mark a dat buzna în camera la mine, și mi-a spus:
– Bună dimineața, Mami! Mami, capul la geam! E dimineață! A venit soarele!
Apoi a sărit în pat, și a venit către frățiorul mai mic:
– Micuțule, ce faci? Cum ai dormit? Ai dormit bine? Eu am dormit bine! Micuțule, ești dulce! Te mănânc!
Și atunci am simțit și eu că în sfârșit e soare și pentru noi, și că suntem bine.
După două săptămâni de boală, de analize, medici, farmacii, în sfârșit suntem bine. Gata cu medicamente, siropuri, gata cu griji, gata cu trezit din când în când doar să vezi ca e copilul bine. Acum e bine și mi-a arătat-o toată ziua.
Nu a tăcut nici o secundă, și am auzit o ploaie de întrebări cu :”De ce, mami?” Dar nu-i nimic, pentru că acum știu că e bine.
A alergat, a sărit, s-a cățărat. M-am ținut dupa el la fiecare pas, și mi-a stors și ultimul strop de energie. Dar nu-i nimic, pentru că acum știu că e bine.
A scos toate jucăriile din cutii, le-a împrăștiat pe toate prin casă.Dar nu-i nimic, pentru că acum știu că e bine.
A desenat, a lipit, a pictat. Masa e plină de lipici și acuarele, la fel și podeaua în jur.Dar nu-i nimic, pentru că acum știu că e bine.
A căntat, a dansat, a strigat. A făcut spectacol, a făcut galagie.Dar nu-i nimic, pentru că acum știu că e bine.
A mâncat și a vrut chiar să mă ajute să gătesc. Ne-a luat de doua ori mai mult ca deobicei, am murdărit de trei mai multe vase. Dar nu-i nimic, pentru că acum știu că e bine.
Le-a facut pe toate într-o zi, de parca ar fi vrut să recupereze cele două săptămâni în care nu a avut chef de nimic.
Cu un copil bolnav și un bebeluș care sta la sân toată ziua, am simțit mereu că nu mai pot. Și de fiecare dată am mai putut: să mai fac o băiță, să mai strâng niște jucării, sa mai incerc încă o dată să îl conving să mănânce, să îl mai conving să mai ia un medicament. De fiecare dată mă culcam seara în pat și nu știam ce mă doare mai tare: sufletul cand îl vad că este bolnav, sau trupul de epuizare. Pentru că nimic nu mă consumă și mă macină mai mult decât să îl văd bolnav. Nimic nu mă chinuie mai tare decât să îl văd fără chef de joacă, slăbit de boală.
Ieri m-am culcat mai obosită ca niciodată, epuizată de toate jocurile, chiotele și întrebările. Dar nu-i nimic, pentru că acum știu că este bine.
Leave a Reply