Cum a renunțat Mark la suzetă

-Știi că Mark a adormit aseară fără suzetă?

A trecut o săptămană de când soțul meu m-a întrebat asta într-o dimineață. O săptămâna de când în fiecare seară copilul nostru a adormit fără suzetă, prima dată în 3 ani și ceva. Stăteam cu cana de cafea în mână, în ușa bucătăriei și mă întrebăm dacă am înțeles bine ce mi-a spus. O serie de întrebări îmi treceau deja prin cap, dar m-am oprit la una singură:

 -Cum s-a întâmplat asta?

-Nu o găsea aseară și i-am spus că dacă doarme fără ea, la finalul săptămânii o să ii iau o mașină mare de care vrea el.

Primul impuls a fost să sar cu replică binecunoscută: “Nu am stabilit că nu folosim pedepse și recompense?”, dar gândindu-mă la câte metode am încercat fără rezultat, nu am spus nimic. Ce mai contează acum, dacă asta îl ajută pe el să scape de suzetă? După ce toate metodele învățate din cele mai grele cărți de parenting au dat greș, după ce ani de zile grija noastră cea mai mare era să nu uităm suzeta acasă, uite că o soluție simplă cum ar fi promisiunea unui cadou, îl ajută să scape de inamic. La naiba cu regulile și strategiile de educare, dacă de asta avea nevoie copilul meu că să se lase convins, sunt mai mult decât de acord să își primească recompensa. Și până la urmă parentingul nu este tot o formă de negociere?

Mă uit cu admirație la soțul meu, si zâmbesc:

-Ok, dacă funcționează, de ce nu?

Istoria lui Mark cu suzeta a început undeva prin ziua 4 sau 5 de viață, când am observat că încearcă să își sugă degetul. Îl înfășam ca să nu o poată face, dar cumva reușea să scoată o mânuță pe lângă păturică și o băga imediat în gură. Atunci am ales să îi dăm suzetă, pentru că știu din experiență că este mai ușor să scapi de suzetă decât de supt degetul. În plus, suptul degetului poate avea efecte destul de neplăcute asupra dinților și poate cauza probleme de vorbire. Din fericire a acceptat rapid suzeta care a devenit partenera nelipsită de somn.

Prima dată ne-am pus problema renunțării când avea 1 an și jumătate, dar o căuta și o strângea cu atâta dragoste și pasiune, încât am renunțat. Pe la 2 ani, începuse să îi spună “Uji” și era în continuare nelipsită din arsenalul nostru. Partea frumoasă era că adormea singur de fiecare dată. Când îi era somn, îmi spunea “Mama: Uji!”. O lua, se urca în patul lui și adormea. Simplu și fără prea multă bătaie de cap.

Pe la 2 ani și ceva am început strategiile de despărțire de suzetă.

Întâi s-a rupt una și i-am explicat că nu mai poate să o folosească așa și că trebuie să renunțe. A luat-o, a aruncat-o la coș și mi-a spus senin: “Ata!”, adică Altă. “Păi de unde altă, puiule?” “Tati, bani!”. Simplu și la obiect. Parcă el nu știe că suzetele se cumpără?

Apoi am încercat o metodă mai bruscă de renunțare, care în cazul nostru s-a dovedit a fi un dezastru.

Imediat după ce au plecat părinții mei de la noi, am ascuns toate suzetele și i-am spus că le-a luat Bubu la Roman (adica tata) și că nu mai avem. A urmat cea mai mare criză de plâns pe care am văzut-o vreodată: un plâns isteric, fără lacrimi, pe care nu am reușit să îl potolim prin nici o metodă, oricât am încercat să îi vorbim și să îl imbrățisăm. După 15 minute nu am rezistat și i-am dat o suzetă. A adormit în 2 minute. Mi-a fost așa de milă de el atunci, încât am spus că nu mai fac în viața mea asemenea experimente. Apoi, de câte ori auzea că vorbesc cu tata la telefon sau că urmează să vină în vizită, se ducea și își ascundea suzeta unde putea el mai bine.

A urmat apoi renunțarea de suzetă la somnul de prânz de la grădiniță. Nu a fost un pas calculat, ci o întâmplare: într-o zi am uitat să îi mai pun suzetă la grădiniță. Cam la o lună după, educatoarea mi-a spus că e foarte mândră de el că a renunțat la suzetă. Eu mă uităm la ea uimită: “Cine, Mark? Cum a renunțat?” Ea crezuse că este un capitol încheiat din moment ce nu a mai avut-o la gradiniță, eu abia atunci mi-am dat seama că uitasem să îi mai pun în rucsac o suzetă.

Deci primul pas îl făcusem deja, fără să îl planific și din fericire totul a decurs ușor, fără plânsete și crize.

Am început apoi să îi tot povestesc că poate nici seara nu mai are nevoie dacă la grădiniță doarme fără. Am cumpărat o carte cu o poveste despre o fetiță care a renunțat la suzetă, nimic nu mergea. Suzeta era în continuare partenera de somn. Între timp devenise din “Uji”, “Suzeta de noapte bună”.

Cu câteva zile înainte de venirea frățiorului, i-am explicat că trebuie să îi dea lui suzeta, pentru că el va fi mic și va avea nevoie, dar surpriză: frățiorul nu a vrut suzetă. Așa că tot a lui a rămas.

Două luni nu am mai insistat, pentru că și așa erau multe schimbări și nu voiam să asocieze toate schimbările cu venirea frățiorului. Din când în când îi mai spuneau bunicii că e băiat mare și trebuie să renunțe, că e rușine, că nu e bine, dar nimic nu îl impresiona. De fiecare data când mergea la culcare întreba “Unde-i suzeta de noapte bună?”.

Și uite că de-odată, o discuție ca între bărbați și promisiunea unei mașini noi, l-a făcut să uite de partenera lui de somn. A mai întrebat de ea o singură dată, când era foarte obosit, dar i s-a reamintit de mașină și nu a mai insistat. Între timp noi am avut grijă să nu lăsăm tentații la vedere, ca să nu cedeze în față ispitei.

Astăzi a trecut o săptămâna de când Mark nu mai doarme fără suzetă și ieri și-a primit mașina pe care și-a dorit-o. A fost un proces de renunțare fără lacrimi, fără crize de nervi, fără supărări.

Stau la masa din living, cu cana de cafea în mână, Mark se joacă cu mașinuța lui, iar eu mă uit la soțul meu cu mândrie și admirație și nu pot să nu mă întreb: “Nu-i așa că e mai tare decât Superman?”