Din punctul meu de vedere, cea mai grea probă din viața de părinte este să îi dai copilului medicamente. Și nu mă refer la a-i administra medicamentele, ci la a-l convinge să le ia. Un copil bolnav este un copil mârâit, care nu are chef de nimic. Nu vrea mâncare, nu vrea să deschidă gura și de cele mai multe ori sigur nu vrea să coopereze la tratamente cum ar fi: pus picături în nas sau ochi, dat cu alifie sau deschis gura să ia siropuri. 

Nu mi-a plăcut niciodată să forțez copilul, să îl iau pe sus, să îi dau medicamente forțat. Poate că pe termen scurt este cea mai ușoară și rapidă metodă, dar pe termen lung cred că poate fi catastrofală, ca orice metodă în care părintele exercită o poziție de putere față de copil. În timp copilul ajunge să se teamă de părinte și să nu mai aibe încredere, iar eu nu nu vreau un copil care să fugă de mine când mă vede cu lingura de sirop în mână.

Am preferat de fiecare dată să stăm să îi explicăm, să inventăm jocuri și povești și să îl facem să coopereze. Uneori a mers simplu din prima încercare, dar au fost și momente în care lupta de convingere a durat puțin mai mult. Până la urmă am reușit să trecem frumos peste momentele neplăcute de administrare a medicamentelor.

Câteva din soluțiile care au avut mereu rezultat:

Explicațiile

I-am explicat de ce luăm tratamentul: “ca să nu te mai doara burtica”, “să nu mai tușești”, “să nu îți mai curgă nasul”. De fiecare dată îi spuneam și care este scopul final: “Ca să putem merge din nou în parc”, sau “Să putem merge în vizită la X ca să te joci”.

Îi explicam mereu ce urmează să se întâmple: “deschizi gura și iei siropelul care are gust de …”; “îți voi da câte un puf de spray în fiecare nară”.

Unele acțiuni au primit și denumiri. De exemplu, când îi pun în nas cu spray cu apă de mare, îi spun că facem “Unu, doi”. Așa am denumit această acțiune când el era mic, ca să îi explicăm că durează foarte puțin și se termină cât ai spune “unu, doi”. Și am păstrat în continuare această denumire.

Jocurile

Uneori aplicăm tratamentul mai multor membri ai familiei sau jucăriilor. Ursulețul de pluș este candidatul numărul unu la siropuri și aerosoli. Apoi ne jucăm de-a medicul și pe rând suntem toți consultați si primim o rețetă cu medicamente.

Lingurițe haioase

Încerc să găsesc tot felul de lingurițe cu forme și culori diferite cu care să îi dau siropurile. Îmbin astfel elementul surpriză (o linguriță colorată) cu un joc sau o poveste. Acum folosim cu succes o linguriță sub formă de rață, pe care o aveam din perioada diversificării. Atunci nu l-a interesat foarte mult, dar acum este “Rățușca cea urâtă cu sirop” (am pornit de la faptul că îi place foarte mult povestea cu rățușca cea urâtă. După ce bea siropul și golește lingurița, îl las să se joace cu ea și îl amuză foarte tare.

Poveștile

Când jocurile nu funcționează, apelăm la povești. 

Astă vară ne-am luptat cu niște viermișori și cu două epsoade de enterocolită. Am construit de fiecare dată câte o mică poveste în care îi povesteam cum în burtică sunt niște viermișori care îi provoacă durerile și trebuie să luptăm ca să îi alungăm. După fiecare linguriță de sirop spuneam: “Pa pa, viermișori!”

Saptămâna asta am dus o luptă cu un dragon care produce mucișori și am pus în nas picături magice care au speriat dragonul. Atunci când nu voia să sufle nasul, îi spuneam că este Fulger McQueen care ambalează motoarele ca să pornească în cursă. Și îl rugam să sufle tare, tare ca să pornească motorul. 

La voi ce funcționează? Care sunt metodele voastre de a-i convinge să accepte medicamentele?