Cum e sa ai varicelă la maturitate

Când eram la grădiniță, una din prietenle mele cele mai bune a făcut vărsat de vânt. Ne jucasem împreună aproape tot weekendul și sansele erau foarte mari să mă molipsesc și eu. Dar nu s-a întâmplat asta. Am fost printre puținii copii din grupă care nu au luat boala.

În școala generală și în liceu, mă uitam cum se îmbolnăveau pe rând colegii și lipseau câte două săptămăni de la ore. Când revenea unul, altul îi lua locul și tot așa, ca la un fel de leapșa cu bubițe. De mine nu s-a prins niciun virus. Indiferent ce boli circulau prin școală, eu foarte rar mă îmbolnăveam. Aveam probabil un sistem imunitar foarte bun, pentru că de chiulit nu chiuleam.

Am uitat de boala asta până acum câțiva ani. Eram însărcinată și analizele au arătat că nu am anticorpi pentru varicelă. M-am ferit foarte mult de aglomerații în perioadele în care auzeam că circulă virusul și, din fericire, am reușit să scap.

Anul trecut, când eram însărcinată a doua oară, am tras o sperietură zdravănă. Mark s-a jucat cu un băiețel care a făcut varicelă a doua zi după întâlnirea lor. A fost o perioadă foarte stresantă pentru noi. Mark se jucase mai bine de două ore cu copilul respectiv și avea șanse mari să fi contactat virusul. Am facut tot ce am putut sa mă izolez de el în perioada în care virusul ar fi putut erupe și el ar fi fost contagios. Și nu a fost ușor să fac asta. În sarcină, varicela poate avea repercursiuni neplăcute asupra dezvoltării fătului. Din fericire, nu ne-am îmbolnăvit nici eu, nici el.

În primavara asta însă, nu am mai scăpat. Mark a luat virusul de la grădiniță și eu de la el. El a avut o formă ușoară, cu maxim 12 bubițe. Nu s-a scărpinat, nu s-a plâns. A stat cuminte să îl ungem cu gel răcoritor și exceptând primele două zile când a fost puțin mai slăbit, în rest s-a simțit perfect.

La două săptămâni după ce i-a apărut lui prima bubiță, am început să am o durere de cap infiorătoare, însoțită de o stare febrilă. A doua zi când m-am trezit, aveam deja o veziculă cu lichid și durerea de cap părea să fie permanentă. Până seara aveam deja 3 vezicule. A doua zi, numărul lor a crescut la 10-15. Noaptea următoare au erupt foarte multe și abia am putut să dorm câteva ore. Mă mânca și mă durea tot corpul. Dimineața, arătam de parcă mă stropise cineva cu vopsea roșie pe față, gât, spate și abdomen. Cireașa de pe tort, aveam câteva vezicule pe scalp, în păr, care mi s-au părut cele mai nesuferite. Situația nu era tocmai plăcută, mai ales că simțeam o mâncărime surdă. Ca atunci când te pișcă un țânțar și simți nevoia să te scarpini ca să te răcorești. Doar că după ce te scarpini, constați că nu te-ai răcorit, ba dimpotrivă, te mănâncă mai tare. Iar mâncărimea asta o multiplici cu 10, 30 sau chiar 100, depinde cât de multe bubițe ai. La asta se mai adauga durerea de cap, senzația de amețeala și durerile de musculatură.

Mă ungeam de dimineață până seara cu geluri răcoritoare, alcool mentolat și cu violet de gențiană pe scalp. Începusem deja să am pete mov pe la tâmple și îmi era frică că până la finalul bolii voi avea tot părul mov, așa cum văzusem acum mulți ani la niște prietene de-ale bunicii mele. 

Nici nu știu ce mă supăra mai tare: durerea de cap sau mâncărimea constantă care devenise dureroasă. Nu suportam să se apropie cineva să mă atingă, ma durea tot corpul și eram foarte irascibilă! Sfaturile primite din jur mă contrariau: “Să nu faci duș!”, “În casă trebuie să fie cald, ca să îți treacă cât mai repede!”. Alții dimpotrivă îmi spuneau că trebuie să aerisesc foarte bine în casă. Pe cine să mai ascult? Până la urmă am făcut cum am simțit că îmi este mie mai bine. Dușurile cu apă călduță mă ajutau să calmez mâncărimile și pentru că afară era soare și frumos, au fost zile în care am ținut fereastra deschisă aproape toată ziua. Simțeam că aerul de primăvară mă ajută să îmi treacă mai ușor durerea de cap.

Ma gândeam la săracul copil, cum a suportat el cu stoicism toate astea, dar apoi mi-am dat seama că el avusese o formă ușoară, doar cu câteva vezicule. Probabil de asta este numită “boală a copilăriei” pentru că la vârste mici se manifestă forme mai ușoare iar copiii trec mai repede și mai senini prin asta.

Acum esta a doua săptămână. De două zile nu mă mai mănâncă nimic, mare parte dintre vezicule s-au uscat și unele chiar au dispărut. Nu pot încă să ies din casă, dar măcar mă simt mai bine. Mai trebuie să mai aștept câteva zile ca să îmi treacă toate cicatricile și trebuie să am mare grijă să nu le rup.

Chiar a fost o experiență neplăcută și mă bucur că sunt aproape de final. Acum nu mai pot să mă laud că nu am făcut nici una din bolile copilăriei și singura parte bună care a ieșit din toată povestea asta sunt cele trei cărți pe care le-am citit și orele de somn pe care le-am recuperat.

Dar am început să apreciez cu adevărat urările de genul “Multă sănătate!” și “Însănătoșire grabnică!”