Și, cum e cu doi?

Ne-a ajutat în oarecare măsură experiența avută cu primul, în sensul că știam deja cum să folosim sterilizatorul, căruțul și cum să montăm scoica în mașina. Știam și cum să schimbăm un scutec, cum să tragem mucii din nas cu pompa și că trebuie să îi dăm Vigantol, 2 picături pe zi. Dar aici s-a cam oprit experiența, pentru că am descoperit că doi oameni nu seamănă între ei, nici dacă sunt făcuți de aceeași mamă cu același tată. Adică ceea ce s-a aplicat la primul copil, nu se aplică aproape deloc la al doilea. Pur și simplu ne-am dat seama că la făcut copii nu e ca la fabrică. Faptul că ai reușit sa faci un prototip bun, nu înseamnă că atunci când treci la producție de serie, se vor păstra parametrii primului produs. Asta nu înseamnă că nu poți avea un model de excepție, dar tocmai aici apare elementul surpriză, că nu știi cu ce va fi diferit al doilea față de primul.

Și iată cum am ajuns să o luăm oarecum de la capăt, cu un model nou de bebeluș, cu alte setări, care răspunde la alte comenzi și care are nevoie de alte reglaje fine pentru a funcționa la parametrii optimi.

Acum după opt luni, putem spune că lucrurile încep să se mai așeze. Cel mic doarme parcă un pic mai mult, încep să se joace puțin împreună și încercăm cât de mult putem să îl integrăm pe cel mic în programul nostru, nu să ne facem noi programul după el.

Săptămâna trecută, când a venit mama la noi, am ieșit doar cu cel mare la masă și apoi la film.  Cel mic a rămas acasă și noi am petrecut o seară doar în trei, cu cel mare. Nu mai ieșisem de mult doar cu el și ne-a surprins cât de mult a crescut și cât de bine și ușor a decurs totul. A fost foarte înțelegător, a mers cu noi de mănă, a stat (aproape) liniștit cu noi la masă, a stat cuminte pe scaun la film (era un desen animat). Fără drame, fără plânsete, fără “vreau acolo”, “nu vreau acolo”, vreau aia”, “nu vreau aia”. Nici nu ne-am dat seama când ne-am trezit și noi spunând “Doamne, cât de ușor este cu un singur copil!” Și uite cum am ajuns și noi să folosim replica pe care o detestam cel mai mult.

Când am ajuns acasă, nici nu am deschis bine ușa că cel mic ne-a întâmpinat cu un chiuit de bucurie. Cel mare s-a dus direct la el să îl îmbrățișeze și a început să îi povestească: “Am fost cu mami și tati la film! Când o să crești mare o să te luăm și pe tine! Uuu, micuțule, mi-a fost dor de tine azi!” Și atunci mi-am dat seama că oricât de greu ar fi cu doi, se anunță momente minunate. Și chiar dacă cu doi e de două ori mai greu, și momentele frumoase se vor multiplica. Iar peste câțiva ani vom uita cât a fost de greu și ne vom aminti momentele frumoase, ca aceasta mică conversație între ei.