Zi de zi văd oameni aruncându-se pe trecerile de pietoni fără să se asigure, în timp ce tastează de zor pe telefon. Unii mai au și căști în urechi, ca să fie și orbi și surzi la ce se întâmplă în jur. Claxoane, sirena unei ambulanțe care se grăbește, o mașină care este foarte aproape, semaforul care și-a schimbat culoarea…. Cine să le vadă? Cine să le audă?
Zilele trecute eram la plimbare cu cel mic în căruț pe trotuar. Din fața noastră venea o domnă grăbită care tasta ceva în timp ce mergea. M-am oprit pe loc, pentru că mi-am dat seama că nu ne vede, dar trotuarul era așa de îngust, încât nu am putut să o ocolesc. Aproape a căzut peste căruț. Tot ea era nervoasă că i-am răsărit în cale.
De curând am citit despre tragedia care s-a întâmplat în Ungaria cu șoferul roman care făcea un live pe facebook în timp ce conducea. Am rămas fără cuvinte. Nu am vrut să văd filmul, pentru că nu am puterea să mă uit la așa ceva și doar știrea în sine mi-a provocat rău fizic.
Zi de zi suntem tot mai absorbiți de ecrane, zi de zi suntem mai ocupați. Mereu e ceva care arde: să răspundem la un email, să trimitem o poză, să dăm ok la un document, să confirmăm o întălnire. Toate de pe telefon, toate în timp ce mai facem altceva, într-o încercare de a salva timp. Dar pe noi cine ne mai salvează?
În metrou, în autobuz, la coadă la Mega, la rând la doctor, în timp ce dăm copilul în leagăn, în timp ce așteptăm lângă mașina de cafea, la un eveniment, până începe filmul, în lift, cât se joacă copilul, până vine prietena la cafea, până vine chelnerul cu meniul, până intrăm la curs, până vine clientul la o întâlnire, până se trezește copilul, până coboară soția, până vine taxiul, până se face verde… suntem cu ochii în ecranele telefoanelor.
Oare chiar am uitat să iubim viața, oare instinctul de conservare este anihilat complet atunci când ești cu ochii în telefon? Am ajuns atât de absorbiți de lumea virtuală încât ignorăm complet ceea ce se întâmplă în jurul nostru? Nu mai plecăm în vacanță fără să postăm o poză, nu mergem în parc fără să facem copilului o poză, nu mâncăm până nu postăm. Anul trecut am plecat în vacanță fără “să anunțăm” pe social media și tare bine a fost. Am povestit aici întâmplarea.
Azi stăteam la semafor și în mașina de lângă mine un domn tasta de zor pe telefon. M-am uitat în retrovizoare și am văzut o doamnă care era cu telefonul în mână. Cumva cred că știrile astea nu ajung la cine trebuie. Vă spun sincer că după ce am văzut știrea cu accidentul, mi-e frică să mă mai uit la ecranul telefonului dacă am motorul pornit. Pentru mine a fost o lecție destul de bună că ne petrecem prea mult timp cu ochii în telefon și că ecranele ne absoarb ca un vid și ne desprind de realitate.
“Mami, ochii la mine!” așa îmi spune Mark când vrea să ne jucăm și eu sunt prinsă într-o butonare frenetică a telefonului! De azi mi-am propus să îi dau cât mai rar ocazia să ami atragă atenția să ridic ochii din telefon.
La final, vă las cu poza asta care spune cât 1000 de cuvinte: o singură persoană trăiește momentul și se bucură cu proprii ei ochi de ceea ce vede.
Image credits: John Blanding
Haideți să privim viața în ochi și să acumulăm povești de spus prietenilor, nu filme de viralizat după ce noi nu vom mai fi.
Sursă foto: texting
Leave a Reply