Prima dată Mark a mers la cinema când avea trei an și un pic, la un film animat. I-a plăcut filmul, dar cred că mai tare l-a impresionat popcorn-ul, pentru că a devorat o pungă mare în jumătate de oră. Cum a terminat floricelele, a vrut să plecăm acasă. De parcă filmul nu mai era la fel de interesant dacă nu mai aveam popcorn. I-am mai povestit eu ceva, l-a mai luat taică’su în brațe și așa am reușit să stăm în total o oră în sala de cinema. Mai mult nu a ma vrut, așa că nu am mai inistat nici noi și am plecat. Probabil atât a fost suficient pentru el. De plăcut i-a plăcut, pentru că mereu ne-a tot întrebat când mai mergem.
Nu ne-am grăbit să mai repetăm experiența, pentru că ne-am dat seama că un film de 90 de minute este prea lung pentru el. Am zis că mai așteptăm să mai crească. Acum vreo lună, când ne întorceam de la gradiniță, a văzut un afiș în oraș cu un film animat și mi-a spus că vrea din nou la film. Nu eram convinsă că este pregătit să vadă un film până la capăt, dar pentru că a tot a insistat, i-am promis că mergem.
A picat la fix pentru că tocmai sosise mama în vizită la noi și aveam cu cine să îl lăsăm pe cel mic. Am rezervat bilete la film și i-am spus copilului că vom merge la cinema, că vom mânca popcorn, că vom vedea cel mai nou desen animat, iar el era în culmea fericirii. Dimineața când l-am lăsat la grădiniță, i-am spus că seara voi veni mai devreme să îl iau și să mergem la film. În ziua respectivă a fost o vreme superbă, în sfârșit cald după câteva săptămâni de vreme urâtă. Eu m-am îmbrăcat cu o fustiță și m-am aventurat chiar să îmi pun niște balerini roz. Nu era răcoare, dar mi-am pus și o jachetă, mai mult asa, pentru că dădea bine în compoziția stilistică a ținutei. Char înainte să ies pe ușă, mama îmi spune să îmi iau umbrela pentru că a văzut ea la Meteo că va ploua.
-Ploaie? Care ploaie? Nu vezi ce senin este?
Noroc că a insistat mama să iau umbrela. Când am ajuns în fața blocului, deja picura, iar până am ajuns la grădiniță ploua atât de tare, încât nu mai făceau față ștergătoarele, iar eu nu puteam să cobor din mașină. Între timp vorbeam cu soțul la telefon să vedem dacă mai mergem sau nu, pentru că era o furtună în toată regula. Oricum ar fi fost, copilul trebuia să îl iau de la grădiniță, nu puteam să îl las acolo, indiferent cum era vremea.
Am prins un moment în care ploaia s-a mai liniștit, am coborât din mașină și am intrat în curtea grădiniței. Acolo se făcuse o baltă destul de mare, pe care nu aveam cum să o ocolesc. Din cauză că plouase foarte tare, canalizarea nu a putut prelua toată apa, așa că se inundase aproape toată curtea. Nu aveam cum să trec și să ajung să iau copilul decât mergând prin baltă. Am încercat să merg pe vârfuri, să fac pașii cât mai mari, dar tot m-am udat tare. Când m-am apropiat, am văzut copilul care mă aștepta cu năsucul lipit de geam, deja îmbrăcat și nerăbdător să mergem la film.
Am întrat în grădiniță udă toată la picioare și am început să îi explic că probabil nu vom mai merge la film, că uite cum plouă, că uite balta cum crește, că eu sunt udă, că nu mai avem timp să trecem să îl luăm și pe tati și tot așa. Copilul mă privea din ce în ce mai trist și vedeam cum deja îi tremură bărbia și mai avea puțin și începea să plângă de dezamăgire. Degeaba îi spuneam eu că vom merge altă dată, că vom reprograma, el voia la film pentru că așa îi promisesem. Și până la urmă ce vină avea el că ploua?
Între timp ploua la fel de tare, iar balta se lărgea și se tot adâncea.
Au mai apărut câțiva părinți care s-au udat la fel de rău și situația părea fără rezolvare.
Nu voiam să fiu genul de mama care își dezamăgește copilul din cauza unei bălți. Pur și simplu am refuzat să las ploaia să ne strice planurile. Am așteptat un moment în care ploaia s-a mai liniștit, am luat copilul în brațe, umbrela într-o mână și am trecut frumos prin balta care îmi ajungea până la glezne. Am mers încet ca să nu alunec, fix prin mijlocul bălții, conștientă fiind că nu am cum să ocolesc sau să sar peste. M-am udat la picioare atât de rău, încât îmi curgea apă din încălțări la fiecare pas, dar deja nu mai conta. M-am gândit că o să mă usuc eu până ajungem la film. Am pus copilul în mașină, am pornit căldura și am căutat să văd ce am prin portbagaj și cum mă pot usca mai repede. Am găsit o păturică de-a celui mic, mi-am scos belerinii, i-am stors cât am putut de bine, m-am șters bine pe picioare și am plecat să îl luăm pe soț de la birou.
Deja Mark se mai înveselise și tot întreba dacă o să ajungem la timp și dacă luăm și popcorn. Am ajuns la timp, iar până acolo deja mi se încălziseră picioarele și mi se uscaseră și balernii, deși aveau o altă culoare, cu două tonuri mai spre gri.
Am avut timp și de floricele, iar Mark a avut răbdare și a văzut tot filmul până la capăt. Nu pot să vă spun cât de încântat a fost că nu am renunțat și că ne-am dus planul pănâ la capăt!
Când am ajuns acasă i-a povestit mamei mele cum am trecut prin baltă cu el în brațe și cum am ajuns noi la film. Nu prea îi venea mamei să creadă că ne-am urmat planul și nu renunțat în fața furtunii, dar adevărul este că am fi ratat o seară excelentă împreună. Pantofii mei arătau destul de rău, iar eu am luat repede două pastile ca să fiu sigură că nu răcesc. Dar văzând cât de încântat era copilul, mi-am dat seama că aș mai strica oricând încă o pereche de încălțări și aș trece prin toate bălțile ca să nu îl dezamăgesc. Pentru că așa suntem noi, părinții. Iar răsplata noastră se numără în zâmbete și în pupici dulci.
Leave a Reply