Sunt încă mici, unul din ei este la vârsta la care totul se învârte în jurul mașinuțelor, celălalt este încă bebeluș. Au încă mare nevoie de mine, de tatăl lor și de bunici: să adoarmă, să mănânce, să se spele, să se îmbrace, să le citim, să ne jucăm cu ei. Adică să îi creștem și să îi educăm.
Problemele cu care ne luptăm acum sunt aceleași cu care se luptă toți părinții care au copii de vârsta lor: nopți nedormite, erupții dentare, refuzul de a face ce și când vrem noi.
Cu toate astea nu pot să nu mă gândesc că într-o zi vor crește mari și vor deveni adulți. Pe termen scurt, creștem doi băieți, pe termen lung, doi bărbați.
Și oricât de mici ar fi acum, uneori mă gândesc cum vor arăta ei ca adulți, dar mai ales ce fel de oameni vor deveni.
Ce îmi doresc eu pentru ei?
Să aibă încredere în ei și în forțele proprii, pentru că astfel vor reuși tot ce își propun. Să nu aștepte mereu ca cineva să le spună din umbra că pot reuși, să nu aștepte imboldul de a încerca, de a îndrăzni.
Să își facă meseria cu placere. Văd din ce în ce mai mulți oameni în jurul meu nemulțumiți de meseria pe care și-au ales-o, de locul de muncă pe care îl au, de rutina pe care o implică ocupația pe care ei singuri și-au ales-o. Îi admir pe cei care practică cu pasiune profesia și asta se vede în felul în care abordează mersul la muncă, relația cu șefii sau cu colegii, dar mai ales felul în care văd munca în sine. Asta mi-ar plăcea și pentru copiii mei, să își aleagă meseriile din pasiune, nu din considerente legate de remunerație sau de trenduri, nu din constrângeri legate de piața de muncă sau de posibilități de promovare. Atunci când faci cu placere ceea ce faci, vin și promovările și succesul și remunerațiile.
Să știe să își rezolve ușor problemele. Zi de zi văd oameni care se plâng: de sistem, de șefi, de colegi, de vecin, de clasa politică. Mereu e vina altcuiva și nu a lor. Mereu au probleme pe care nu le pot rezolva, cauzate aparent doar de factori externi, pe care ei nu îi pot controla. Mi-ar plăcea ca odată ajunși la maturitate, copiii mei să știe cum să abordeze problemele, iar dacă rezolvarea lor ține de ei, să știe să se descurce singuri.
Ce mi-ar mai plăcea pentru ei?
Să fie mereu curioși să afle lucruri noi. Să fie empatici cu cei din jur. Să fie politicoși, să fie respectuoși. Să se implice în activități de voluntariat pentru ajutorarea celor care au nevoie. Să nu se lase călcați în picioare. Să își susțină punctul de vedere atunci când este cazul. Să aibă prieteni de încredere, să aibă relații frumoase cu cei din jur, dar mai ales unul cu altul. Să fie unul pentru celălat sprijin la nevoie și prietenul cel mai bun, să se iubească și să se aprecieze toata viața. Iar de fiecare data când se întâlnesc, să fie o bucurie și o sărbătoare, așa cum se bucură acum în fiecare dimineață când se văd, sau seara când vine cel mare de la grădiniță.
Azi este doar o listă de dorință, dar încerc să țin minte lucrurile astea atunci când petrec timp cu ei, atunci când se lovesc de probleme mici, cum ar fi o ceartă pe o lopățică la groapa cu nisip sau când le este sete și nu le pot da imediat un pahar cu apă. Pentru că zi de zi clădim oamenii care vor deveni și baza tuturor lucrurilor o punem acum, cât sunt încă mici.
Voi v-ați gândit cum vor arăta adulții care vor ieși din mâinile voastre? Ce fel de oameni ați vrea să devină?
Leave a Reply