Luni de zile nu am putut să plec niciodată din casă dacă se apropia ora de somn a celui mic, pentru că nimeni altcineva nu putea să îl adormă. De fapt, nici nu îndrăzneam să plec, iar nimeni din familie nu își asuma responsabilitatea adormirii lui. Stăteau cu el cât era treaz, dar când venea vremea somnului, toți se retrăgeau din peisaj, de frica micului urlător. Dacă i se făcea somn și nu eram acolo să îl liniștesc, să îl legăn, să îl alăptez, se punea pe un plâns de speria tot cartierul. Cu cât era mai obosit, cu atât plângea mai tare. Eu eram singura care păream că dețin cheia succesului în adormitul bebelușului.
Luni de zile l-am legănat, l-am cărat în brațe sau în sistem de purtare, l-am plimbat cu căruțul sau chiar cu mașina, kilometri întregi, doar ca să adoarmă. Uneori chiar am planificat plecările cu mașina când știam că vine ora de somn, ca să îmi fac viața mai ușoară, să nu mai fie nevoie să îl legăn până adoarme. O metodă cam scumpă de adormit copilul, dar eficientă. În celelalte zile, mi-am folosit picioarele cu care am bătut kilometri întregi în jurul patului din dormitor sau prin parcurile din apropiere, doar-doar o adormi odorul.
Primul născut adormea singur dacă era hrănit și schimbat, așa că am avut o mică surpriză când bebe numărul doi nu se comporta identic. Dar despre cum e cu prototipul și producția de serie v-am mai povestit aici: un om diferit, un comportament diferit. După ce am înțeles asta, ne-a fost mai ușor să acceptăm lucrurile și să le luăm ca atare. Așa că bebe numărul doi avea nevoie de ajutor să adoarmă și uneori putea să plângă minute în șir de oboseală până apăream eu în peisaj să îl liniștesc.
La început m-am stresat și m-am supărat că nu e posibil să nu îl poată adormi nimeni în afară de mine, că om sunt și eu și poate într-o zi nu pot fi la adresă când îi vine omulețului cheful de somn. Dar după un timp am acceptat acest fapt, cu resemnarea și dragostea cu care toate mamele le acceptă puilor lor micile răsfățuri și am avut grijă să îmi organizez programul și plecările în funcție de somnul lui.
Cum venea ora de somn, cum îl puneam în sistemul de purtare și mă plimbam cu el prin casă până adormea. Asta pănă într-o zi când mi-am dat seama că pur și simplu trecuseră multe luni de când nu i-am mai dat ocazia să adoarmă singur. De frica plănsului care se putea declanșa, eu încercam să vin în întâmpinarea nevoii lui de somn. Practic, nici nu îi mai dădusem ocazia să exerseze singur auto liniștirea, pentru că eu eram acolo fie că avea nevoie, fie că nu.
Asa că mi-am propus să schimb tactica și să îl învăț să adoarmă singur. Nu am plecat de acasă și nici nu l-am lăsat să plângă până nu mai poate, dar am schimbat rutina de somn.
Când știam că este obosit sau vine ora de culcare, îl puneam în pătuț (aveam grijă să fie hrănit și să fie schimbat) și îl lăsam să stea singur să adoarmă. Dacă plângea, mă duceam și îl mângâiam, îl linișteam, apoi iar îl puneam în pătuțul lui. Nu l-am lăsat să plângă, mereu am fost acolo și l-am luat în brațe dacă a fost cazul. Au fost zile în care am reluat procesul de câteva zeci de ori până a adormit, dar după aproximativ o săptămână, am observat că a reușit să adoarmă singur destul de repede.
Încă mai are zile în care nu reușește să se liniștească și are nevoie de mine să îl legăn sau să îl țin la piept, dar știu că poate să adoarmă și singur. Pentru unii nu o fi mare lucru, dar pentru mine a fost un moment de glorie în viața mea de mamă. Îmi venea să strig de fericire, dar nu puteam de frică să nu trezesc copilul abia adormit. Așa că acum mă bucur pe tăcute și savurez mica mea victorie cu o cană de ceai în mână pe care o închin pentru toate mamele care dau zi de zi mici lupte în creșterea copiilor lor și pentru toate victoriile astea mărunte pe care nimeni nu le laudă nicăieri, dar care nouă ne aduc sentimentul de împlinire.
Voi ce victorii ați sărbătorit în ultima vreme? Poate o zi fără scutec, poate prima dată când și-a suflat singur nasul, poate o noapte fără treziri, poate un prim cuvânt spus sau chiar o poezie întreagă, un prim pas făcut singur sau primul pupic dat de bună-voie? Haideți să sărbătorim împreună micile nostre victorii de mame, pentru că merităm să fim lăudate și încurajate pentru toate orele în care muncim să făurim oameni.
Sursa foto: Pexels, Pixabay.
Leave a Reply