E la modă să fim ocupați. Să ne trezim dimineața și să tragem de noi, să tragem de copii, de soț, să fim mereu pe fugă. Ne grăbim copiii să se trezească, să se spele pe dinți, să se îmbrace, să îi ducem la grădiniță.
Apoi ne grăbim spre birou, cu un picior pe ambreiaj și un ochi pe telefon. La semafor verificăm emailul sau completăm lista de cumpărături pentru seara. Ajungem la birou și ne grăbim la ședință, apoi luăm prânzul pe fugă, ne grăbim să terminăm un raport, să răspundem zecilor sau sutelor de emailuri.
Seara ne grăbim iar să luăm copiii de la grădiniță sau de la școală, să îi ducem la diverse activități sau în parc. Apoi iar ne grăbim să ajungem acasă, să la facem baie și să îi culcăm. După ce îi adormim, respirăm două minute și o luăm de la capăt: să facem repede un pic de ordine în casă, să punem câteva lucruri la loc, poate să mai lucrăm un pic pentru birou.
Nici weekendurile nu arată altfel: ne grăbim să mergem la un muzeu sau poate la piscină, la o aniversare sau la o masă cu prietenii. Între timp mai facem niște cumpărături, mai punem hainele la spălat, punem masa, strângem masa, întindem rufele sau alte activități casnice. Și ajungem să fim mai obosiți după un weekend decât după o săptămână de mers la birou.
Suntem mereu pe fugă, mereu în grabă, mereu cu un mintea în trei locuri, la trei lucruri. Mereu ne gândim la pasul următor, la ce mai este de făcut, foarte rar la ceea ce facem atunci. Și copiilor noștri le transmitem asta.
Am fost crescuți în tihnă, cu joacă în fața blocului până cădea întunericul, cu vacanțe de vară lungi și liniștite, cu multă libertate și foarte rar cu presiunea de a ajunge undeva. Societatea a evoluat repede și timpul lucrează acum în defavoarea noastră. Nu mai este un aliat, este un inamic, iar timpul pare să nu ne mai ajungă. Ne aglomerăm viața și la fel facem cu viețile copiilor noștri. Nu ne mai putem lăsa copii singuri în fața blocului, vacanțele sunt pentru activități, după-amiezile pentru after school.
Copiii noștri sunt uneori mai ocupați decât noi: pian, balet, pictură, inot, engleză, aniversări, calendarul lor este mereu plin. Ce s-a întâmplat cu joaca liberă, cu timpul pentru explorare, cu săritul în bălți sau chiar cu plictisitul? Copiii din ziua de astăzi nu mai au timp să se plictisească, nu mai au timp să exploreze pentru că totul este atent organizat și programat de părinți sau de școală.
Oare de ce suntem asa de ocupati? Oare cum am devenit atât de presați de timp? De ce ne aglomeram așa de mult viața? Alergăm mereu de parcă am căuta ceva, dar nici noi nu știm ce. Alergăm de parcă ne este frică să nu rămânem în urmă.
Uităm de multe ori că bucuria vine din lucruri mărunte, din clipele frumoase petrecute cu cei dragi, din momente simple în care te uiți în ochii celor dragi și vorbești cu ei despre ceea ce simți, despre ceea ce gândești, nu despre ceea ce trebuie să faci.
O duminică dimineața de hârjoneală în pat cu copiii, omleta făcută de soțul meu în weekend, o plimbare lungă în parc sâmbătă seara, mersul la cumpărături împreună cu fiul meu pentru un cadou, glasurile copiilor adunați în jurul unui tort și cântând “Mulți ani trăiască”, râsul copiilor când se joacă cu un balon, chicoteli de bucurie când se dau pentru prima oară amândoi în leagăn, emoțiile pe care le-am simțit când cel mic a urcat pentru prima dată scările de-a bușilea. Sunt doar crâmpeie din weekendul plin care tocmai am trecut, dar sunt crâmpeiele care m-au binedispus și care m-au făcut să înțeleg că nu trebuie să alergăm după lucruri, ci să prețuim momente. Și că momentele frumoase apar atunci când am timp, măcar puțin și când nu sunt pe fugă.
Pe voi ce momente vă umplu de bucurie?
Leave a Reply