Când eram la grădiniță, aveam mereu cele mai lungi poezii și cele mai grele roluri. Asta pentru că rețineam ușor și nu aveam deloc emoții la serbare. Mie imi plăcea statutul ăsta, dar mereu erau copii supărați că Doamna nu le dă și lor un rol mai important. Asta pentru că Doamna se concentra foarte mult pe rezultat. Conta foarte mult cum îi iese serbarea. Serbarea ei, nu serbarea copiilor.
Când eram în clasa a doua, Doamna a avut o mare inspecție, pentru grad. Care a fost tot ca un fel de serbare, pentru care ne-a pregătit tot trimestrul. Nu mă înțelegeți greșit, era o învățătoare foarte bună, lucra mult cu noi și am un mare respect pentru ea. Dar așa era atunci: ambiția asta să iasă totul bine la serbare: îi punem pe cei buni în față și tragem de ei. Pe cei timizi sau mai puțin talentați îi lăsăm mai în spate. E mai greu cu ei, dar mai simplu este să nu ne mai batem capul. Sau poate nici nu le mai dăm ocazia să demonstreze ce pot.
Stau și azi și mă întreb de ce oare și la serbare erau scoși în față tot cei care învățau bine. Oare ceilalți nu știau să recite poezii, oare nu cântau frumos sau nu puteau să danseze? Sau doar era mai simplu să nu își bată capul și să meargă la sigur cu o serbare de succes?
E greu sa faci performanta cu 35 de copii, să lucrezi cu fiecare in ritmul lui, să le acorzi tuturor atentie, să vezi care și la ce este mai bun, să știi ce metodă să aplici cu fiecare elev. Dar asta înseamnă să fii pedagog. De asta faci meseria pe care ți-ai ales-o.
Din păcate sistemul acesta învechit continuă să se perpetueze și 30 de ani mai târziu, deși avem pretenția că a venit o generație nouă de pedagogi, care știu poate mai bine să scoată în evidență ce e mai bun din fiecare copil. Și totuși, avem exemple că lucrurile sunt neschimbate.
Îmi amintesc cât de supărată era o prietenă acum câțiva ani, pentru că la final de grădiniță, educatoarea fiicei ei a făcut un fel de premiere: cel mai cuminte, cel mai talentat la desen, cel mai bun la făcut colaje etc. Doar că nu a avut în vedere un singur detaliu: să acorde fiecărui copil câte un premiu. O greșeală monumentală când vorbim de copii de 4-5 ani.
Unii au plecat cu diplome și premii, alții cu lacrimi în ochi, luând un prim contact cu ceea ce înseamnă nedreptatea. De ce nedreptate? Pentru că au fost puși în fața unei premieri fără să știe că participă la un concurs. Și despre ce concurs putem vorbi la grădiniță unde nu există sistem de notare și evaluare, și unde toți copiii sunt prieteni între ei?
La grădiniță nu ar trebui să existe diferențiere între copii, pentru că sistemul de învățământ din școli se ocupă suficient de acest aspect.
Apoi mai există serbările la care unii au rol și alții nu, sau unii sunt personaj principal cu un întreg rol, iar alții stau într-un colț și spun o replică. De ce? Oare nu toți copiii au capacitate de memorare, sau pur și simplu este mai ușor să lucrezi cu câțiva copiii, în timp ce restul stau într-un colț?
Eu înțeleg că unii sunt mai talentați și alții nu, că unii recită mai frumos sau sunt mai dezinvolți, dar nu contează. O poezie trebuie să spună fiecare, fie că o spune în barbă, sau cu glas tremurat, fie că recită cu putere sau cu glas șoptit. Important este să le dai șansa să o facă. Pentru că sunt la vârsta la care trebuie să le hrănim stima de sine și încrederea.
Oare cât timp va mai trece până când vor înțelege și pedagogii că fiecare părinte merge la serbare să își vadă copilul lui, că nu prea îl interesează cum iese serbarea și cât s-a chinuit Doamna? Serbarea nu este o competiție și nici concurs de talente. Și fiecare părinte vrea să își vadă copilul lui. Pentru că serbările nu sunt despre Doamna. Serbările sunt despre copii și părinți.
Leave a Reply