Parcurile sunt ale tuturor: ale pensionarilor care stau pe bancă, ale mamelor cu copilași în căruț, ale îndrăgostiților la primele întâlniri, ale băieților care învață să facă scheme cu skateboard-ul sau cu bicicleta, ale celor care ies seara după muncă la o alergare, ale celor care ies cu cățeii la plimbare, ale celor care vin să facă poze după cununie.
Nu există limită de vârstă, dar ar trebui să existe limite de bun simț. Pentru că nu știu cum se face, dar odată ajunși în aer liber, mulți uită de cei șapte ani de acasă. Știu că poate simt euforia eliberării de statul la bloc, dar asta nu înseamnă că suntem în sălbăticie. Și chiar în sălbăticie dacă am fi, singuri -singurei, oare chiar lăsăm în urmă tot ce înseamnă bun simț și educație?
Parcul este un spațiu public al tuturor, dar este de datoria fiecăruia să îl lase așa cum l-a găsit, să nu îl distrugă, că și mâine poate va dori să se întoarcă și să se bucure din nou de aer ceva mai curat, de puțină liniște, de un loc de joacă frumos, de o bancă la umbră (pe care să poată sta), de alei curate pe care să se plimbe.
Prea des văd oameni care cred că regulile de bun simț nu se aplică în parc, care nu țin cont de cum ar trebui să se poarte, ci sunt preocupați doar de cum se simt ei.
Cine sunt ei? Sunt cei care aruncă hârtii pe jos, cei care fumează și aruncă mucurile de la țigări pe unde apucă, cei care mănâncă semințe și aruncă cojile sub banca pe care stau, cei care fac pipi oriunde, deși toaletele sunt la câțiva metri distanță, cei care aruncă resturi de mâncare în lac pretextând că hrănesc rațele, cei care rup florile ca să aibă o amintire, cei care rup crengile copacilor, cei care se urcă pe statui să își facă o poză sau care aruncă ceva în apa unei fântâni doar că să exerseze abilitățile de voleibalist.
Apoi mai sunt cei cărora nu le păsa de cei din jur. Cei care dau muzica tare de la telefonul propriu fără să țină cont că nu toată lumea le împărtășește gusturile muzicale, cei care vorbesc tare la telefon ca să audă toată lumea unde au fost ei în vacanță sau ce și-au cumpărat, cei care fumează lângă copiii care se joacă, cei care se dau foarte tare cu bicicleta pe aleile pe care se plimbă pensionari sau copilași, cei care oferă copiilor de mâncare fără să le întrebe părinții, cei care fac educație altor copii decât cei pe care i-au procreat sau cei care se pupă și se îmbrățișează lasciv ziua în amiaza mare în locuri frecventate de copii.
Luate fiecare parte poate par gesturi mici, dar când mergi cu copiii zi de zi în parc, ajungi să îți dai seama că nu sunt doar mici scăpări, ci majoritatea devin obișnuință. Sunt gesturi mici care fac diferența între a fi civilizat sau nu. Sunt gesturi mici care arată cum suntem de fapt construiți și educați, cât de mare este diferența între cine pretindem că suntem și cine suntem de fapt. Sunt gesturi mici care devin mari atunci când se repetă des și atunci când copiii care le văd încep să le copieze. Pentru că exemplele noastre contează mai mult decât ceea ce le spunem. Ei vor fi oglinda noastră peste ani și vor arăta tot ceea ce văd acum.
Haideți să ne purtăm în parc așa cum ne comportăm acasă, la fel de civilizat și să păstrăm aceleași maniere. Și nu doar în parc, ci oriunde pe stradă, pentru că cei șapte ani de acasă se văd cel mai bine atunci când suntem în afara casei. Iar atunci când dispar barierele nevăzute ale lui “acasa”, rămâne doar educația pe care am primit-o în cazul nostru, sau pe care am oferit-o, în cazul copiilor.
Leave a Reply