Zilele trecute la locul de joacă, l-am văzut pe Mark că se câțăra pe o plasă din aceea legată între două tobogane, pe care trebuie să te cațeri ca să ajungi dintr-o parte în alta. În primă fază nu m-am panicat, gândindu-mă că nu are suficientă forță în măini să se ridice pana sus. Dar după ce a trecut de jumătatea ei (în înălțime), am simțit că îmi stă inima în loc.
M-am dus repede aproape de el și încercam să fiu pe fază să îl prind dacă cumva cade, să îl sprijin. Eram panicată toată, în timp ce el avansa atent și prudent, punând pe rând câte un picior într-un ochi de plasă, apoi o mână mai sus, apoi celălat picior și tot așa. Nu i-am spus să coboare, nu i-am spus că este mic și nu poate, l-am lăsat, dar am stat lângă el acolo, în cazul în care ar fi avut nevoie de mine.
Nu a avut, și a traversat tot traseul foarte repede, iar eu am răsuflat ușurată. Nici nu știam că poate să îl facă pe tot așa de repede și că a prins tehnica atât de bine.
Când a coborât, i-am spus că am stat cu sufletul la gură și că mi-a fost teamă că va cădea, iar el ce credeți că mi-a spus?
-Mami, am grijă! Acum sunt mare! și m-a pupat.
Mi-am dat seama că astfel de momente vor fi din ce în ce mai dese. Momente în care inima mea de mamă va fi mică cât un purice și voi sta îngrijorată să nu pățească copilul ceva, în timp ce el devine pe zi ce trece un bărbat mai autonom și mai sigur pe el.
Așa că trebuie să îmi intre bine în cap că el crește și chiar dacă eu îl văd încă mic, el nu mai este așa. Băiețelul meu mic se transformă în băiat, iar tot ce pot face eu este să fiu alături de el, să îl încurajez și să îi ofer sprijin dacă are nevoie. Nu să îl trag înapoi, nu să îi spun că este prea mic și nu poate, ci să-l susțin și să îi dau încredere în forțele proprii.
Copiii cresc, dar inimile noastre de mame bat la fel de puternic ori de câte ori încearcă ceva nou: prima dată când a urcat scările, prima dată când s-a dat cu bicicleta, prima dată când s-a dat singur în leagăn, prima dată când s-a cățărat într-un copac. Mereu există o “prima dată” pentru care inima de mamă bate cu putere și respirația se oprește. Primul gând este că va păți ceva, apoi îmi dau seama că e doar un proces prin care el devine mai independent. Așa că încerc să îmi înfrânez orice pornire de a-l opri, de a-l proteja excesiv. Băieții au nevoie de mame care să îi protejeze, dar mai mare nevoie au de părinți care să îi lase să fie băieți și să acumuleze experinețe. Juliturile în genunchi trec, dar bucuria că au reușit, rămâne mereu în amintirea lor.
Leave a Reply