M-am tot plâns pe aici pe blog că ăsta mic nu doarme mai mult de 3 ore legate și că noaptea mă trezește mereu să mai pape niște lăptic. Aveam mari speranțe că odată ca vom începe diversificarea, o masă bună îi va potoli foamea și va dormi și el puțin mai mult. N-am avut norocul. A rămas în continuare setat cu treziri din 3 în 3 ore noaptea, ca în primele zile.
Până acum vreo ceva timp când s-a produs minunea. L-am adormit la fel ca în fiecare seara, eu făcând dansul adormirii bebelușului, adică săpând cărări în jurul patului, cu el în marsupiu. L-am pus în pat și am adormit și eu repede, mai mult de frică, să prind un pic de somn până la următoarea trezire. Dar ce să vezi? M-am trezit la ora 4:00 speriată: “Copilul? Unde-i copilul? De ce nu s-a trezit copilul?” Am verificat pătuțul: copilul respira, dormea bine-merci. Pfuai, așa ceva nu speram eu nici in visele mele cele mai frumoase. Dormisem 6 ore legate, ma sițeam fresh și odihnită cum nu mai fusesem de luni bune. Să-l trezesc nu-mi venea, așa că m-am așezat în pat și am început să rememorez ce am făcut diferit față de alte seri. Băiță nu îi mai facem demult în fiecare seară, ba chiar în cele mai multe zile îi fac baie după masa de prânz. Se jucase mult pe jos prin casă și făcuse câteva ture de apartament de-a bușilea, dar asta nu era o noutate. Și atunci îmi pică fisa: Piureul!!!
Da, piureul.
Eu, mamă de copil autodiversificat îi dadusem copilului să mănânce piure de legume. La borcănel. De pe raft. Din magazin. Care piure i-a plăcut de a lins borcanul.
Cum am ajuns de la autodiversificare la piure? E simplu, din disperare. În plină erupție dentară, timp de o săptămână, a aruncat toată mâncarea pe care i-am dat-o: legume, carne, fructe, paste, toate au ajuns pe jos. A vrut doar lapte, iaurt și apă. Deși sunt perfect conștientă că un copil de 1 an poate supraviețui doar cu lapte, ceva din construcția mea de mamă cu origini în Moldova, îmi spunea că trebuie să îi mai dau copilului ceva de mâncare. Și am am zis să fac o încercare cu un borcănel de piure, că n-o fi gaură în cer. Și-acum uite surpriză: copilul sătul, a dormit mai bine.
A doua zi îi povestesc soțului că uite cum a dormit copilul și cum mi-am propus eu să fac un piure similar să hranesc odrasla ca să doarmă iar bine. (a se citi: ca să dorm eu bine).
Fac piureul, mânânca copilul un pic, dar nu așa zdravan cum mâncase cu o seară înainte. Deja aveam un bot cât casa și mă gândeam că s-a dus bunătate de somn. Și chiar așa a fost. S-a trezit la 1, apoi la 3 și iar la 6.
Ziua următoare cine era la cumpărături, cu niște cearcăne căt casa, să facă provizii de borcănele?
Vine ora mesei de seară, eu să repet procedura de acum două zile, sperând că se va repeta și minunea somnului profund. Ca în sesiune când aveam examene. Dacă purtam la primul examen bluza roșie și luam notă mare, mergeam cu bluza roșie la toate examenele. Mai mult, încercam să reproduc dintr-o superstiție puerilă, toate detaliile legate de primul examen, deși știam foarte clar că nota depindea doar de nivelul cunoștințelor mele, și nicidecum de pixul cu care am scris sau de ceea ce mâncasem la micul dejun în dimineața respectvă.
Dar iată-mă cu borcănelul de piure într-o mână, cu lingurița în alta, în fața scaunului de masă, încercând să reconstitui cina care îi umpluse bine burtica și îmi oferise mie o porție binemeritată de somn. Oare am folosit lingurița roșie sau pe cea mov? Ce bavețică avea la gat? Cel mare se juca cu mașinutele sau colora? Era la 7.30 sau 7.45?
De mâncat, a mancat. Nu la fel de grozav ca prima dată, dar destul de bine. De dormit, a dormit. Nu la fel de mult ca prima dată, dar m-am odihnit A doua reușită nu a fost la fel de răsunătoare ca prima, dar nu îmi pierdusem încă speranța.
A treia seară, am reluat: borcanelul, lingurița, bavețica. Nici n-a vrut să deschidă gura, iar mie deja îmi venea să plâng când mă gândeam că mă așteaptă o noapte cu treziri dese.
Zilele urmatoare i-a revenit pofta de mancare si am început sa alternez piureuri cu bucati de legume si carne ca in autodiversificare.
Ce am învățat din toată povestea asta?
Că lucrurile nu sunt albe sau negre. Că unui copil autodiversificat poți să îi mai dai și piureuri, că oricât ai găti în casă, din când în când parcă mai vrei și să comanzi de la restaurant, și că oricât ți-ar plăcea un fel de mâncare, nu poți să îl mănânci trei zile la rând. Dar mai ales m-am relaxat în ceea ce privește alimentația copilului. Știu că atunci câd îi este foame mănâncă și dacă refuză 2-3 zile mâncarea, nu înseamnă că va muri de foame. Știu că pot alterna pireurile cu hrană solidă, fără să îmi fie frică că va uita să mănânce singur solide.
Photo by Hal Gatewood on Unsplash
Leave a Reply