Casa ei mirosea mereu a vechi, așa cum doar casele bătrânilor miros. Un amestec de miros de medicamente, naftalină și poze îngălbenite. Îmi plăcea mirosul acela și mă simțeam bine de câte ori mergeam învizită la ea.
Avea mereu ceva bun pentru mine, ascuns într-o trăistuță de pânză din fundul dulapului. Dulapul era încuiat cu o cheie,care avea doi ciucurei atârnați de toartă. Îmi plăcea să îi dau peste cap sau să dau cu degetul peste ei îmi imaginez că sunt un pendul.
Mergeam cu bunicul sau bunica în vizită la ea. Îi duceau mereu alimente, îi mai cumpărau medicamente. O întrebau ce mai face, iar eu mă așezam cuminte pe pat. Când vedea că îmi pierd răbdarea, îmi spunea să caut în trăistuța din dulap. Acolo găseam mereu ceva bun: o napolitană, o bomboană de ciocolată învelită în staniol. Nu erau cele mai grozave dulciuri, dar aveau un gust aparte, pentru că erau de la Bunica Bătrână. Așa îi spuneam eu străbunicii, mama bunicului dinspre mamă.

Apartamentul era mic, dar foarte ordonat și toate lucrurile erau mereu frumos aranjate. Pe frigiderul mic din hol era un bol cu fructe din plastic: un măr, o pară și un strugure. Mă jucam cu ele atunci când mă plictiseam. Mai avea două păpuși, cărora le cususe păr de mătase și rochii lungi din fire colorate. Nu avea multe bibelouri, dar avea poze la care îmi plăcea mereu să mă uit, deși le știam pe de rost. O poză cu bunicul de când era mic, una de la nunta ei cu Bunicul Bătrân (pe care eu nu mi-l mai aminteam), multe poze cu mama de când era copil și unele cu mine bebeluș. Deasupra patului avea un tablou mare de la nunta ei. Mă fascinau pozele astea și mă uitam mereu cu drag la ele, de parcă le-aș fi văzut prima oară. Încercam să îmi dau seama cum erau vremurile alea, de demult, în care eu nu existam și în care ei erau tineri.
Îmi era drag să mă duc la Bunica Bătrănă, nu doar pentru dulciurile din dulap, ci și pentru povești. Îmi plăcea să îmi spună povești adevărate, de când era bunicul mic. Mă distam incredibil de tare imaginându-mi că bunicul meu a fost un bebeluș rotofei și rozaliu în obraji.
Când am crescut mai mare, jucam împreunăcărți, table și rummy. Era un adversar greu de învins. Câștigam rar și atunci doar cu multă muncă sau foarte mult noroc, dar știam că fiecare victorie este meritată.
Photo by Laura Fuhrman on Unsplash
Leave a Reply