Cresc. Îi văd și îi simt. Și mă bucur, dar parcă aș vrea să opresc un pic timpul în loc. Să nu mai alerge așa ca un nebun, să nu mă zorească așa de tare de la spate.
Să mai stea o clipă așa mici. Ală mic cu mânuțele lui pufoase și grăsuțe, ală mare cu replicile lui de omuleț care pare că le știe pe toate. Ăla mic cu imitatul animalelor, ăla mare cu zdrăngănitul lui la chitară. Ăla mic cu pupicii pe care abia a învățat să îi dea, ăla mare cu îmbrățișările lui și cu momentele în care ne spune din senin că ne iubește.
Ăla mic cu obsesia lui pentru pantofii noștri pe care îi încalță prin casă și merge ca un clovn caraghios, ăla mare cu pasiunea lui pentru mașini de orice fel, semne de circulație, trenuri și pompieri.
Să mai stea așa un pic, la vârsta asta la care sunt atât de delicioși de jumulit și de iubit, când râd din toată inima cu râsete pure de copii fericiți. Să mai rămâna un pic la vârsta asta cu tabieturile lor de copii mici, care cer același fel de mâncare în fiecare zi și aceeași poveste în fiecare seară. Cu aceleași jocuri și jucării preferate, cu aceleași jocuri amuzante care îi fac să râdă de fiecare dată, cu aceleași întrebări naive care încep mereu cu “de ce”.
Cresc. Și oricât de mult m-ar minuna fiecare lucru nou pe care îl învață știu că îmi va fi dor de fiecare lucru pe care îl lasă în urmă.
Andy imită din ce în ce mai mult tot ce vede la noi, e din ce în ce mai puțin beluș și din ce în ce mai mult băiețel. Mark e atăt de prezent și de atent la tot ce se întâmplă în jur, încât nu mai putem să avem discuții ca și când el nu ar fi de față.
Cresc și nu pot să opresc asta, dar mi-ar plăcea să îmi amintesc cât mai multe din tot ceea ce fac, din tot ceea ce spun. Oare pozele, filmulețe și tot ce notez eu aici pe blog sau în notițele mele personale vor fi suficiente să îmi amintesc cât de dulci și de drăgălași sunt? Oare memoria mea va ține minte cât de frumos m-a îmbrâțișat azi Mark și mi-a spus că mă iubește? Oare brațele mele își vor mai aminti cât de plăcut a fost să îl iau azi dimineață pe Andy în brațe, când a intins din pătuț mânuțele spre mine și mi-a spus “Mama”?
Uneori mă supăr, simt că nu mai pot, că nu mai energie, că nu mai am răbdare, că vreau și eu câte o mică pauză, dar după ce îmi trece îmi dau seama că în pauza aia a mea, ei au mai crescut un pic, iar eu nu am fost acolo să îi văd, să îi simt.
Photo by Limor Zellermayer on Unsplash
Leave a Reply