În ultimele săptămâni am lipsit mult de acasă, de multe ori am plecat dimineața înainte să se trezească copiii și m-am întors seara. Au fost pe mâini bune, așa cum se întâmplă atunci când stau cu bunica, dar dorul a fost mare. Și al meu de ei și al lor e mine.
Deși am venit în fiecare seară acasă, mi-au lipsit mult pe timpul zilei. Mereu mă uitam la ceas și mă gândeam: “acum e ora la care se trezește Mark”, “acum e în drum spre Grădiniță”, “acum Andy ia gustarea de fructe”, “acum probabil dorm de prânz”.
Ziua eram atentă la ceea ce aveam de făcut, la condus și stăteam cu ochii pe ceas să mă asigur că reușesc să fac tot ce mi-am propus și să ajung acasă la ei, să îi văd, să ne jucăm și să fiu acolo la ora de somn.
Au fost câteva zile grele, obositoare, dar venirea acasă a fost recompensa supremă.
Nimic nu se compară cu momentul în care ajungi acasă și cum intri pe ușă auzi pași mici dupăind pe parchet, și auzi urarea de bun-venit: “Maaaaamiiiii!!!!”. Brațele mici care se prind de mine, îmbrățisările, pupicii, obrăjorii pufoși și zecile de întrebări: “Unde ai fost, mami?”, “Mâine mai pleci?”, “Mami, mă iei cu tine?”, dar mai ales … “Mami, mi-a fost dor de tine”.
Mă topeam instantaneu acolo în hol, cu ei agățați de gâtul meu, cu geanta aruncată într-un colț, printre pantofi și jucării.
Zilele am fost departe de ei, dar serile au fost doar a noastre. Ne-am jucat, ne-am distrat, ne-am pupat, le-am spus povești, i-am mângâiat și ne-am alintat reciproc unii pe alții, să ne țină până a doua zi seara. Acum o să iau o pauză de la plecări și deplasări, așa că vom avea mai mult timp pentru stat împreună, pentru joacă, povești și pupăceli.
Photo credit: Luchian Comsa, Lifetopixel.ro
Leave a Reply