Sunt multe lucruri pe care le învăt de la copiii mei: să mă bucur de orice moment cu ei, să nu mă mai grăbesc, să am răbdare, să ascult, să mă joc, să fiu mai creativă, să îmi las imaginația să mă conducă atunci când ne jucăm. Dar mai ales aș vrea să învăț să fiu la fel de ambițioasă și de hotărâtă cum sunt ei când își doresc ceva. Stiți cum fac copiii când vor neapărat ceva? Când cer, se roagă, insistă și nu cedează cu nici un chip?
Doamne, ce mult aș vrea să mai am determinarea lor uneori! Să nu mă dau bătută ușor, să nu renunț, să încerc iar și iar, să nu obosesc să încerc, să rămân tare pe poziții oricâte refuzuri aș primi.
Mă uit la ai mei. Pe ăla mic îl dau jos de pe scaun, se urcă la loc. Îl dau iar, el tot sus. Și greu îl fac să renunțe. De cele mai multe ori trebuie să îl las să se urce până pe masă și să stau lângă el să nu cadă. Coboară el până la urmă, când vrea el, nu când vreau eu.
Cel mare, dacă își dorește ceva, cere același lucru de zeci, sute de ori și parcă nu obosește niciodată. O ține într-o negociere ore în șir pentru o bucată de ciocolată, zile intregi pentru ceva mai important.
Gandiți-vă cum ar fi să fim așa de insistenți și de hotărâți când ne propunem ceva. De exemplu să slăbim, sau să ne lăsăm de fumat. Sau să învățăm ceva nou: o limbă străină, să conducem. Cum ar fi să fim așa de hotărâți când ne dorim să ne schimbăm modul de viață: să mergem la sală, să mâncăm sănătos, să ne trezim devreme dimineața ca să alergăm sau să facem yoga. Cum ar fi să fim așa de insistenți când ne dorim un job mai bun sau o mărire de salariu pe care știm că o merităm? Sau când vrem să începem un proiect nou?
Renunțăm ușor atunci când primim un răspuns negativ deoarece creierului nostru îi place starea de confort și imediat ce ne lovim de primele refuzuri, creierul spune: “Nu mai bine stai tu în banca ta? Nu vezi că e greu? Nu vezi că nu se poate? Chiar îți trebuie asta?” Și după două trei zile de trezit dimineața și mers la sală, după o săptămână de dietă, după câteva interviuri nereușite, după câteva zile fără dulciuri, renunțăm. Pentru că e mai comod așa cum suntem acum și revenim la starea noastră inițială, pe care o știm atât de bine.
Adevărul este că avem nevoie de aproximativ 66 de zile pentru a schimba un obicei, pentru a scoate creierul din starea de confort și a-l învăța noul obicei. După aproximativ două luni de repetat același proces, creierul începe să înregistreze noul obicei ca pe o stare de normalitate.
Mi se întămplă frecvent atunci când pornesc un proiect nou, ca după o perioadă să îmi scadă elanul. Și atunci mă gândesc la perseverența copiilor, la cum cer ei cu ardoare ceva când își doresc și de cele mai multe ori obțin ce vor. Și îmi propun să fiu din nou copil și să îmi doresc cu adevărat ceva, să trag de mine și să fiu convingătoare cu mine și cu cei din jur că trebuie să obțin rezultatul dorit. Dar fără tăvălit pe jos și plâns, ci cu muncă și răbdare, ca un om mare.
Voi aveți planuri la care ați renunțat pe parcurs? Ce v-ar plăcea să reușiți să faceți și nu ați găsit până acum motivația să duceți la bun sfârșit?
Photo by Porapak Apichodilok from Pexels
Leave a Reply