La primul copil suzeta a apărut în gurița lui în primele zile. Când nu am mai rezistat cu alăptat la cerere, cu plânsete, i-am dat suzeta. Observasem și că are tendința să bage degetul în gură, așa că am preferat să îi dăm suzetă. De suzetă mai scapi, degetul rămâne cu el mereu. Și el a fost fericit și noi mai liniștiți. Cum plângea, cum părea un pic agitat, îi dădeam suzeta. Nu știu exact de unde a apărut prima suzetă, dacă am cumpărat-o sau am primit-o, sigur este că i-am dat-o la un moment dat. Și a fost liniște. Apropos, termenul în engleză este “pacifier” care pe mine mă duce cu gândul la “a face pace”, pentru că ăsta este rolul ei, să aducă pace și liniște în familie.
A urmat apoi o relație lungă cu suzeta. Nu mai aveam doar una, aveam vreo 5. Nu plecam nicăieri fără suzetă, nici măcar pănă la aprozar. Era cu noi peste tot: la somn, în vacanțe, în parc, la cumpărături. Când a crescut Mark puțin mai mare, i-am cumpărat un lanț cu care îi prindeam suzeta de hanorac, ca să nu o piardă. Devenise foarte atașat de ea. Îi pusese și nume: “Uji”.
O vreme a fost totul bine, după care am început să ne dăm seama că timpul trece și trebuie să dezvățăm copilul de Uji. Întâi nu i-am mai dat-o pe timpul zilei și o foloseam doar la somn. Apoi am început să îi spunem copilului că trebuie să renunțe la ea, că e mare, că îi afectează dinții. A reușit soțul să îl convingă până la urmă și am povestit aici pe blog cum am scăpat de Uji. Doamne, ce bine a fost când am scăpat de ea! Nu mai trebuia să avem grija ei când plecam undeva și nici nu mă mai simțeam vinovată că i se strică dantura copilului. Nu mai trebuia să o caut după pat sau pe sub scaunele din mașină, nu mai trebuia să o caut atunci când o ascundea printre jucării sau că o pescuiesc din cine știe loc murdar în care cădea.
Când a venit Andy pe lume, Mark adormea încă cu Uji și a fost greu să îi explicăm că și fratele mai mic are nevoie de suzetă. Doar că fratelui mai mic nu i-a plăcut deloc suzeta. Dar deloc. Lui i-a plăcut laptele direct de la sân, i-a plăcut să fie legănat în brațe sau să audă oameni și muzică în jurul lui. Am tot încercat cu suzeta în nopțile în care plângea mult și nu puteam să îl liniștesc, dar nimic. Nu a vrut-o și pace. Așa că am abandonat și am și uitat de ea.
Acum de câte ori vede un copil cu suzetă, Andy se duce să i-o ia de la gât și o aruncă pe jos, de parcă ar vrea să demonstreze că el știe că nu e bine să tragi din suzetă.
Mă bucur sincer că nu a vrut suzetă, doar când mă gândesc că am scăpat de stresul de a avea mereu cu mine o suzetă curată și că nu voi mai duce încă o luptă cu renunțarea la suzetă. Dar au fost momente în care aș fi vrut măcar pentru câteva momente să o țină în gură: drumurile lungi cu mașina în care plângea fără să se oprească, nopțile în care nu reușeam să îl liniștesc și să îl adorm, zilele în care este bolnăvior și plânge din orice, în nopțile în care se trezește de 100 de ori fără motiv, în serile în care este rupt de oboseală și nu reușește să adoarmă.
Pentru voi cum a fost suzeta? Un ajutor sau un stres? Un prieten sau un dușman?
Leave a Reply