Nu credeam că o să spun asta, dar ÎMI PLACE LA BIROU! Această oază de liniște și de calm, unde pot să stau cu fundul pe scaun și să îmi aud gândurile din cap.
Acest loc în care vin dimineața și îmi beau cafeaua în liniște, pe îndelete, fără să îmi fie frică că trece cineva în viteză pe lângă birou și îmi răstoarnă cana.
Acest loc splendid în care pot avea conversații normale cu oameni adulți, care nu plâng și nu se dau cu fundul de pământ dacă nu suntem de acord pe toate planurile, cu colegi care știu să își gestioneze emoțiile și nu fac tantrumuri de câte ori nu le place un proiect.
Biroul, acest spațiu magnific în care masa de prânz este masă de prânz, poți să mănâci frumos și liniștit cu furculiță și cuțit, fără să te rdici de pe scaun din 2 în 2 minute, poți să mesteci pe îndelete, nu pe fugă, fără să strigi din când în când “mănâncă frumos”, “nu vorbi cu gura plină”, “nu arunca furculița pe jos” sau “vin în 5 minute și construim, până atunci pregătește cuburile”.
Biroul, acest templu de liniște, în care poți să lucrezi la laptop, fără să vină cineva să te tragă de fustă sau să vrea în brațele tale, fără să încerce cineva să apese pe taste sau să tragă de mouse în timp ce tu faci un raport.
Biroul, acest spațiu al creativității, în care poți să îți folosești creierul pentru proiecte, strategii, în care gândurile chiar au loc și liniște să se transforme în idei concrete.
Biroul, acest loc pentu oameni mari, în care nu trebuie să aplanezi conflicte între doi copii care se ceartă pe aceeași mașinuță și nu plânge nimeni că i s-a terminat carioca verde.
Biroul, acest spațiu organizat în care îți găseti pixul în același loc în care l-ai lăsat cu o zi în urmă, în care nu îți fură nimeni agenda să mâzgălească pe ea și nici cariocile ca să își deseneze pe unghii.
Până și mersul la baie este o plăcere la birou. Nu se aude nici un coleg bătând cu pumnii în ușa toaletei și strigând după tine, nici nu plânge nimeni că vrea să facă “pipi” exact când ești tu înăuntru.
Da, muncesc la birou. Dar plec cu creierii mult mai odihniți după o zi de muncă, decât după o zi de stat acasă cu doi copii, pentru că neuronii mei fac cea ce știu să facă, se concentrează la câte un lucru pe rând, nu sunt mereu în alertă că un copil ar putea să cadă de unde s-a cățărat, că tocmai s-a iscat un mic conflict între copii sau că cineva a început să fie mârâit și nervos fără aparent nici un motiv serios.
Așa că seara când plec acasă la copii, sunt zen și dimineața de abia aștept să ajung din nou la birou, să muncesc cu drag și spor.
Leave a Reply