Știu că îmi va fi dor

de serile în care stau cu ei în pat și se foiesc de o mie de ori până adorm

de zilele în care pun o mie de întrebări cu “de ce”

de clipele în care eu vreau să îi îmbrac și ei aleargă râzând dezbrăcați prin casă

de urmele de degețele de pe oglinda dulapului din hol

de desenele care încep pe foaie, dar se continuă pe masă

de mânuțele lipicioase de dulceață, după ce mănâncă clătite

de momentele în care eu îi caut să îi bag în cadă și ei se ascund

de momentele în care sunt în cadă și râd și se joacă, de udă toată baia

de momentele în care nu vor să iasă din cadă

de toate unghiuțele pe care nu mă lasă să le tai

de toate momentele în care eu încerc să fac ordine și ei împrăștie și mai multe lucruri

de toate certurile pe jucării

de întrebările: “dar bucata mea e mai mare, da?”

de toate momentele în care se întrec care ajunge primul la lift să apese pe buton

de clipele în care Mark voia să împingă căruțul lui Andy

de clipele în care Mark voia și el în căruț, că a obosit

de toate momentele în care cel mare îl învață tot felul de prostioare pe cel mic, iar el ascultă cuminte și face tot ce îi spune fratele lui

Nu sunt pregătită să îi văd cum cresc, vreau să îi am mereu mici și poznași, cu cuvinte stricate și cu conversații peltice, cu mașinuțe împăștiate prin toată casa, cu miros de bebeluș, cu parfum de piele moale și caldă de copil mic, cu teancurile de haine mici și cu perechile de pantofiori care stau împrăștiați la ușă, cu rucsacul fără care de nu plecăm nici măcar la plimbare în care înghesui scutece, șervețele, biscuiți și tricouri de schimb.

Îi simt cum cresc și deja îmi este dor de serile în care adormeau la sânul meu, de gângurelile de bebeluș, de jucăriile de foșnit care erau atârnate desupra pătuțului și de purtatul în marsupiu. 

Și chiar dacă trecem mereu în noi etape care vin cu noi provocări, știu că îmi va fi dor de toate lucrurile astea care mi se păreau grele, dar care ne-au legat de ei de noi și pe ei de noi. Cresc și unele lucruri devin din ce în ce mai simple, iar toate momentele grele au rămas acum o amintire a unor zile în care ei erau bebeluși și noi eram atât de panicați încât nu mai aveam puterea să ne bucurăm de toată splendoarea vieții de părinte cu copil mic. 

Andy face în curând doi ani, Mark cinci. Sunt doi băieței isteți, frumoși, năstrușnici. Așa cum sunt toți copiii la vârsta lor. Și cresc mai repede decât pot ține eu pasul, mai repede decât pot eu să înregistrez fiecare abilitate nouă pe care o deprind. Mă întorc cu spatele pentru o clipă iar până mă întorc, au mai crescut un pic. Aș vrea să pot să înmagazinez cât mai mult din toate lucrurile pe care le văd și le trăiesc acum cu ei, pentru că știu că îmi va fi dor, așa cum îmi este dor acum de momentele în care îi țineam doar cu o mână și îi legănam în pași de dans prin casă sau de zilele în care mă plimbam cu ei în căruț ca să îi adorm.