Școala primară am făcut-o la școala din cartier. Nu era considerată o școală de top din oraș, dar erau mulți profesori buni și se făcea carte. Fiecare învăța după cum putea. Erau și elevi care abia treceau clasa, dar erau și elevi care mergeau la olimpiade și apoi ajungeau la liceele cele mai bune din oraș și apoi la facultate.
Am început școala în toamna anului 1989. Toți aveam uniformă și pe pereți erau tablouri cu însemnele partidului. Abecedarul meu avea pe prima pagină poza conducătorului iubit, așa cum aveau toate Abecedarele copiilor care începeau clasa întâi. Înainte să învățăm prima literă, învățam cine ne conduce țara.
Îmi amintesc de prima zi de școală, de garoafele ambalate în hărtie albă, de colegii adunați la careu, pe care încă nu îi cunoșteam, de doamna învățătoare pe care atunci am văzut-o pentru prima dată.
În școală mirosea a vopsea, semn că se făcuseră ceva raparații de ultim moment. Băncile nu erau noi și multe dintre ele scârțăiau când te așezai și te ridicai. Unele atât de pline de cuie, încât trebuia să avem mare grijă să nu ne rupem hainele sau coperțile de la caiete.
Îmi mai amintesc mirosul de cerneală pe caietul meu, sugativele cu care încercam să oprim petele mari de cerneală atunci când ne curgea stiloul și scârțâitul cretei pe tablă.
Prima ședință cu părinții a fost urmată de strîngerea de bani pentru fondul clasei: o față de masă pentru catedră pe care am folosit-o 4 ani, cretă, perdeluțe la dulapul din spatele clasei și câteva mărunțișuri care reprezentau trusa medicală: niște tifon, leucoplast, spirt.
A urmat Decembrie 1989 și când ne-am întors în ianuarie toată lumea era ușor debusolată. Venise democrația, dar nimeni nu știa ce înseamă. Nu mai spuneam “tovarășa”, spuneam “doamna”. Asta a fost prima schimbare. Unii elevi spuneau că nu mai trebuie să purtăm uniformă, alții rupseseră prima foaie din Abecedar. De pe pereți dispăruseră însemnele partidului. După ceva timp s-a schimbat conducerea școlii. Între timp noi mai învățam niște litere noi, așteptînd să vedem ce schimbări vor mai apărea.
Uniformele au rămas pentru că așa a hotărît Doamna Directoare. Și a avut mare dreptate să facă asta. La școală suntem toți elevi și trebuie să ne preocupe doar învățatul, nu hainele. Și la cât de multe cuie erau ieșite din bănci era mai bine pentru blugii noștri să avem o uniformă.
Au mai urmat alte schimbări: nu am mai învățat sâmbăta, s-a introdus engleza în programa școlară, iar apoi religia.
Un singur lucru nu s-a schimbat: profesorii își făceau meseria cu aceeași pasiune. Și chiar dacă nu erau fonduri, în fiecare toamnă școala mirosea a vopsea.
După ce am terminat liceul am pierdut contactul cu ceea ce înseamnă învățământul primar și gimnazial. Nu mă mai interesa, iar tot ce mai știam era ceea ce aflam din presă. Așa am aflat că nu mai există note ci calificative, iar apoi că s-a introdus clasa 0.
De când am devenit mamă și Mark se apropie de vârsta școlară, am început să fiu din ce în ce mai interesată de ceea ce se întămplă. La anul Mark va intra în clasa 0, iar eu sunt îngrozită de ceea ce aud despre sistemul de învățămînt și mă doare să văd cît de mult a decăzut.
Să fii profesor nu mai este de mult o meserie pe care copiii să și-o dorească de mici. Salariile din învățămînt îi împing pe unii profesori să plece în străinătate, iar alții se fac traineri și se angajează în multinaționale. Au rămas prea puțini profesori care își fac meseria cu pasiunea, prea puține școli unde se învață carte.
Școlile nu mai au fonduri nici de vopseaua cu care să dea înainte de începerea anului școlar. Deși multe lucruri au evoluat, în multe clase încă se aude creta scărțâind pe tablă. Mai sunt și dascălii care vor mai mult, de aceea le cer părinților să cumpere videoproiectoare sau alte aparate, pe care apoi nu le folosesc de teamă să nu se strice. Multe școli au încă toatela în curte, cu fosă septică în care cad copiii. Nu există suficiente cadre didactice, iar multe dintre ele nu au pregătirea necesară: iau note mici la examene, nu li se fac evaluări psihologice, țipă și bat copiii. Notele se iau uneori pe cadouri, pe pile. La școlile bune se intră cu pile. Se fac meditații încă de la școala primară, cu doamna învățătoare. Părinții încearcă se repare cum pot, cât pot, să le fie bine copiilor: pun bani pentru parchet, pentru văruit clasa, pentru perdele, pentru videoproiector. Apoi pentru cadouri pentru Doamna, pentru Directori, pentru cine o mai fi. Că poate așa vor cumpăra pentru copiii lor educația care li se cuvine și atenția profesorilor.
Pârinții care lucrează până seara (adică majoritatea) și nu au un bunic care să ia copilul de la școală și cu care să lase copilul acasă, își duc copiii la afterschool.
La afterschool-ul la care e Domna, care de multe ori este situat în celălat capăt de oras, dar nu e problemă că au o firmă de transport acre îi ia pe copiii cu un microbuz și îi duce. Nu se știe cât de vechie e microbuzul, dacă are ITP valabil, dacă are centuri și dacă șoferul bea dimineața cafea sau bere.
Apoi seara, iau copiii și îi duc ba la engleză, ba la karate sau la balet, că trebuie să facă și ceva mișcare și să învețe o limbă străină.
Îmi dau seama cât de mult a rămas în urmă sistemul de învățământ și cât de defect este. Între timp au apărut școli private și acum se văd și mai bine lipsurile din sistemul de stat. Pentru că avem o comparație, un punct de referință, ceva la care să ne raportăm. Acolo sunt 20 de copii cu o învățătoare, acolo se fac și limbi străine și cluburi de aptitudini. Acolo se ia și masa la prânz, iar copiii sunt tratați cu respect. O să spuneți că acolo sunt și fițe. Poate. Dar fițe am văzut și la școlile de stat, la care părinții blochează cu mașinile scumpe circulația în fața școlii când vin să ia și să aducă copiii. De fițe am auzit și la școlile publice la care se dau cadouri scumpe sau se fac banchete și serbări care echivalează cu o nuntă mai mică.
În Februarie trebuie să îl înscriu pe Mark la școală și îmi este teamă de ceea ce îl așteaptă. Au trecut 30 de ani de cînd am început clasa întăi. Au fost reforme, s-au schimbat miniștri. Prea mulți miniștri. Aș vrea să îi povestesc despre cum va fi la școală, dar nu pot. Pentru că nu știu cum va fi și ce va găsi acolo.
Pot doar să îi povestesc cum a fost pentru mine prima zi de școală, cu garoafe învelite în hârtie, cu uniforma albastră cu guler alb și scârțâitul cretei pe tablă. Pentru că asta încă a rămas.
Photo by Oleksandr Pidvalnyi from Pexels
Leave a Reply