Curiozitatea este unul din lucrurile la care copiii excelează. Când îi interesează un anumit subiect, vor să afle totul. Ați văzut vreodată un copil pasionat de dinozauri? Care știe cum se numesc toate speciile de dinozauri, cu ce se hrăneau, ce fel de dinozauri erau? Copii aceștia au multe cărți cu dinozauri, au camera tapetată cu dinozauri și au toate hainele cu dinozauri, începând de la șosete până la căciulă. Iar când se joacă, se joacă de-a dinozaurii. Bineînțeles, dinozaurii sunt doar un exemplu. Am văzut copii pasionați de prințese, de unicorni, de mașini, de trenuri, de cosmos și lista este nesfârșită. Dar toată pasiunea lor a pornit de la ceva ce le-a stârnit curiozitatea.
Apoi, în lista virtuților unui copil, urmează tenacitatea. Dacă vor ceva, nu se lasă pînă nu obțin. Vor să le mai spui o poveste? Te vor ruga de 100 de ori. Mai vor o prăjitură? Vor insista până la următoarea masă. Își doresc o jucărie nouă, mai scumpă? Iți vor reaminti în fiecare zi pînă la Crăciun sau până la ziua lor.
Cand Mark era mai mic, credeam că cea mai grea treabă a unui părinte este să prindă copilul și să îl îmbrace. Asta până am ajuns la primele runde mai serioase de întrebări cu “De ce”. Pentru cei care nu au copii, poate părea doar un joc amuzant, care le testează cunoștințele generale. Cei care au copii, știu că odată pornită o avalașă de “De ce?” ea poate ține pînă la infinit și este un adevărat test de anduranță să îi poți face față. Iar ca distracția să fie și mai serioasă, sunt zile în care primești mai multe seturi cu întrebări “De ce?”.
Să vă dau un exemplu:
–Mami, de ce stăm pe loc?
-Pentru că semaforul arată roșu.
–De ce?
–Pentru că nu pot trece toate mașinile în același timp prin intersecție și ca să nu se blocheze traficul, au fost montate semafoare.
-De ce?
–Acum noi stăm și trec alte mașini. Când se face verde la noi, ceilalți au roșu și stau pe loc.
–De ce?
–Păi trebuie să trecem și noi, nu putem sta la nesfârșit pe loc. Timp de câteva minute trec mașinile din sensul celălalt, apoi din sensul ăsta.
–Dar de ce e roșu?
–Tocmai ți-am explicat.
-Nuuuu, de ce roșu și nu mov, sau albastru?
–Ah, sunt aceleași 3 culori alese pentru toate semafoarele din toată lumea: roșu- stai…
–Da, dar de ce e la fel în toată lumea?
-Păi dacă noi călătorim în altă țară, trebuie să înțelegem cum funcționează semafoarele, la fel dacă vine un turist străin în România, să știe când poate trece și când trebuie să stea.
–Și e la fel peste tot? Și în Germania, și în Turcia, și în Butan?
–Da, este exact la fel.
–Și ei au tot stop la fel ca noi?
-Da, aproximativ la fel.
-De ce nu fix la fel?
-Are aceeași formă, aceeași culoare, dar diferă ce scrie. În fiecare țară scrie în limba care se vorbește acolo.
-De ce nu scrie la fel?
Cred că ați înțeles, curiozitatea și tenacitatea duc la o serie lungă de întrebări, care de multe ori duc într-un punct în care logica nu mai are niciun argument și ajungi să răspunzi chestii de genul: “Pentru că așa sunt făcute lucrurile” sau “Nu știu, dar o să aflu și îți explic pe urmă”, dar în cazul acesta chiar trebuie să revii. Din fericire, de multe ori aflu și eu lucruri pe care nu le știam, îmi mai reamintesc detaii pe care le uitasem sau găsesc câte un filon nou de informații de explorat.
Nu mai știu exact când a început Mark să pună astfel de întrebări, dar fiecare rundă de întrebări puse de el se încheie acum cu căutarea de informații în atlase și enciclopedii sau pe google, dacă nu suntem acasă.
Zilele trecute, după o serie lungă de întrebări legate de animale marine, (care s-a încheiat cu o căutare despre beluga, balena albă), când tocmai mă pregăteam să îmi relaxez un pic creierul, Andy a rostit primul: “De ce”. M-am blocat pentru că nu mă așteptam încă la asta, nu eram pregătită să am doi copii care pun întrebări cu “de ce”.
Copilul se uita la mine cu ochii mari și nu știa de ce nu îi răspund. În capul meu se derula filmul pe repede-înainte și auzeam deja următoarele “De ce”-uri cum se rostogoleau spre mine. Noroc că i-a răspuns Mark și de data asta s-a mulțumit cu un singur răspuns. Dar presimt cum și din direcția lui vor urma o serie infinită de întrebări cu “De ce”. În ochii mei e tot un bebeluș, dar crește repede și învață și mai repede. Până la prima serie serioasă de întrebări, am timp să mă pregătesc și să mă înarmez cu răbdare.
Voi cum faceți față întrebărilor din partea copiilor voștri?
Sursă foto: https://www.pexels.com/photo/photo-of-toddler-smiling-1912868/
Leave a Reply