Toți cei care au prins măcar câțiva ani în comunism știu cum arată magazinele cu rafturile goale. Știu cum este să nu ai de unde și ce să cumperi, cum să stai ore în șir la coadă și să nu cumperi în final nimic pentru că nu mai rămâne pînă ajungi la rând. Știu cum este atunci când hrana să fie valută forte: o tabletă de ciocolată sau o pungă de cafea să fie cele mai apreciate cadouri. Știu cum este atunci când singura ocupație este procurarea hranei: mers la cules de fructe sau ciuperci, făcut zacuscă, conserve, dulceață sau compot.
Imediat după Revoluție, când au apărut supermarketurile, oamenii cumpărau în neștire. Nu le venea să creadă că în sfârșit pot să aibă frigiderele pline, așa cum văzuseră în filmele americane. De asta plecau din supermarketuri cu zeci de produse, mult peste ceea ce puteau consuma într-o săptămînă. După câțiva ani în care au văzut că supermarekturile sunt mereu pline și că pot cumpăra chiar non-stop ceea ce le lipsește, s-au mai relaxat. Și așa au ajuns să cumpere oarecum rațional, fără să mai facă stocuri uriașe în cămară sau în boxe.
Cum a apărut amenințarea virusului (deși este departe de a fi o amenințare rală în acest moment), s-a activat cea mai mare temere a românilor: rafturile goale din alte țări, văzute la TV, sunt cea mai mare amenințare pentru noi. Pentru că ne amintesc de rafturile goale din anii ’80 și de foame.
Real, nu cred că teama de virusul în sine este la fel de mare ca teama că vom suferi din nou de foame. Diferența dintre atunci (înainte de revoluție) și acum este că acum ne bazăm mult mai mult pe supermarketuri. Atunci oamenii aveau diverse rețele de aprovizionare: o mătușă de la țară, un unchi care avea stână, un vecin cu stupi de albine.
Am fost aseară într-un supermarket și am văzut rafturile goale. Dar nu asta m-a speriat. M-a speriat faptul că am văzut oameni agitați, nervoși, speriați. Am simțit frica, am simțit panica lor.
Ne-am făcut și noi ceva cumpărături. Am 2 copii și un pic de organizare nu strică. Pînă la urmă nu este o idee rea să ai provizii pentru câteva zile. Oricând se poate întămpla ceva: furtună, viscol, cutremur sau alte calamități naturale care blochează orașul. Dar aseară în supermarket am văzut ceva mai mult decât dorința de a avea niște rezerve în cămară. Am văzut disperarea oamenilor. Și nu pot să nu mă întreb: de ce le este frică oamenilor? De virus sau de foame?
Leave a Reply