Ieri am ieșit din casă. Am coborât în fața blocului, cu mască pe față și mănuși, m-am urcat în mașină și am plecat. Nu aveam nevoie să merg nicăieri, dar aveam nevoie să văd lumina zilei, să mi se deruleze niște imagini în fața ochilor.
Am condus încet, așa cum nu am condus niciodată prin București. Scopul să admir, să văd, să simt. Pe străzi erau destul de puțini oameni, dar mult prea mulți pentru perioada asta. Am trecut pe lângă două autobuze, în primul erau 3 călători, în al doilea 2. Toți purtau mască și stăteau la distanțe mari unii de alții. Poate totuși au înțeles oamenii ceva din toată panica asta și stau în casă.
M-am oprit la un semafor. În dreapta era o covrigărie, cu vitrina plină de produse. “Cine sî mai cumpere acum așa ceva?” m-am gândit. Nici nu am terminat bine gândul, că s-a oprit un băiat, care avea mască pe față și a cumpărat.
Din spate am auzit claxoane. Se făcuse verde. “Unde vă grăbiți, oare?” Am trecut încet pe lângă Teatrul Național. Parcă mi s-a părut mai mare, mai frumos, strălucind în soarele de primăvară.
M-am mai plimbat așa ceva timp cu mașina pe străzi și la tot pasul am văzut copaci în floare. Aș fi vrut să mă opresc, să mă dau jos și să simt mirosul florilor, dar parcă îmi era teamă.
Am oprit puțin și am privit un cireș prin geamul mașinii. Oare când vom putea să ne plimbăm din nou pe străzi, să alergăm prin parcuri și să ne bucurăm de natură?
Acum mai mult decât niciodată, începem să prețuim natura, începem să înțelegem frumosul, bucuria vieții, libertatea de a ne bucura de natură, de prieteni, de familie.
Leave a Reply