Ieri când am scris articolul despre nopțile în care dorm în sfârșit, mi-am adus aminte de toate nopțile în care nu am dormit. De cât de mult l-am plimbat pe Andy în brațe sau în sisteme de purtare ca să adoarmă, de cât de puțin dormea ziua (maxim 20 de minute), de cât de ușor tresărea și cum se trezea la fiecare zgomot.
Cât a fost mic, a fost un bebeluș tare dificil. Aveam în seri în care făceam cărare pe lângă patul din dormitor cu el în brațe, ca să îl adorm. Iar când în sfârșit credeam că a adormit și încercam să îl pun în pat, deschidea ochii mari cât cepele și trebuia să îl iau din nou în brațe, ca să nu plângă și să trezească tot blocul. Iar noaptea se trezea de câteva ori ca să mai bea lapte, trăgea câteva înghițituri de lapte, apoi adormea.
Nu puteam să plec nicăieri, să lipsesc cumva de acasă, că se punea pe un plâns crunt. De câteva ori l-am adormit și am lasat-o pe mama cu el. Cum se trezea, se punea pe plâns și nu se oprea pînă nu intram în casă. Chiar și dacă eram în casă, trebuia să mă vadă și de multe ori plângea pînă îl luam în brațe. Nu puteam să fac duș fără să mă vadă, nu puteam să dispar puțin din raza lui vizuală. Am gătit cu el în sistemul de purtare, am făcut treabă prin casă cu el în sistem, am citit, am scris, am mîncat, l-am dus pe Mark la grădiniță, m-am jucat cu Mark și el a stat tot timpul în brațe la mine.
Dacă ieșeam la o terasă, mergeam numai cu sistemul de purtare după mine pentru că în căruț stătea foarte puțin. Dacă plecam la baie și il lăsam cu prietenii sau chiar cu cei din familie, afla tot restaurantul că un bebeluș a fost părăsit de mama lui.
Nici mersul cu mașina nu a fost o plăcere, în primele luni plângea cum îl puneam în scaunul de mașină și fiecare drum cu el era un chin. Ajunsesem să avem o întreagă strategie pentru a avea un drum cât mai liniștit.
Abia când a făcut un an și deja adormea un pic mai ușor, am îndrăznit să plec o seară din oraș fără el. A fost crunt, cu plânsete și plimbat cu căruțul prin cartier la 11 noaptea ca să adoarmă. Nu am mai îndrăznit apoi să plec unedva fără el, pînă anul acesta în februarie.
Când avea cam 1 an și jumătate am apelat la un consilier in somn pentru copii și cu ajutor am reușit să îl învăț să adoarmă singur la el în pătuț. Tot atunci s-au mai rărit și trezirile nocturne și parcă lucrurile au început să se așeze.
Cu motricitatea a stat foarte bine, la 10 luni deja mergea și de atunci nu l-a ma oprit nimic: se cățăra, se urca peste tot, trăgea de tot ce prindea. La un an și un pic l-am găsit urcat pe masa din dormitor, care este la geam. Bătea cu mânuțele în geam și se uita la mașini. Am montat imediat sistem de blocare a geamurilor și mereu aveam grijă să nu se urce acolo pe pervaz.
Cred ca v-ați dat seama că a fost un bebeluș dificil și plângăcios, care m-a solicitat foarte mult.
Dar cumva toate astea au trecut și a devenit un copil liniștit si cuminte, care se joacă frumos și este foarte înțelegător. Vine la masă când îl chem (de fapt partea cu mâncarea a fost tot timpul cel mai ușor de gestionat, pentru că este mâncăcios și nu face mofturi la mâncare), strânge jucăriile de cele mai multe ori, mă ajută să punem masa sau să scoatem rufele din mașina de spălat și de fiecare dată când îi spun că plecăm undeva, vine imediat să se îmbrace. Este destul de cooperant cam în toate privințele și mai ales este liniștit. Și mai ales este pupăcios, vesel și empatic. Dacă cumva se lovește cineva, vine imediat și întreabă:
–Ești bine? Ți dau un pup?
Așa ceva nici nu aș fi visat cu un an și ceva în urmă, când plângea din orice, când fiecare seară și fiecare nopate erau un chin, când aș fi vrut câteva minute pentru mine, fără să aud plânsete în urma mea.
Nu aș fi visat că va veni un moment în care se vor juca impreună, sau că se va juca singur, că voi putea lua masa în liniște în timp ce el își mănâncă mâncarea lui, că voi putea lucra în timp ce el colorează ceva sau se joacă cu niște mașinuțe.
Acum că doarme toată noaptea, simt că a mai încheiat un capitol din viața de bebeluș și devine pe zi ce trece mai independent, mai băiețel. Mai avem o singură luptă cu scutecul, de care trebuie să scape cât de curând.
Nu știu cum sunt copiii voștri, dar dacă sunt mici, știu că vă este greu, că poate stați mereu cu ochii pe ei, că îi țineți mereu în brațe sau că îi legănați, că mâncați cu ei pe genunchi, că nu se joacă o clipă fără voi. Dar toate astea vor trece și de multe ori, bebelușii agitați devin apoi liniștiți, dacă primesc de fiecare dată dragoste și liniște.
E ca și cum toată răbdarea pe care am încercat să o am cu el și tot calmul pe care am căutat să i-l arăt, s-au revărsat asupra lui, alungând plânsetele și agitația. A fost greu, dar nu regret nicio secundă că l-am ținut în brațe, că am încercat să îl liniștesc, că m-am trezit și l-am mângîiat până a adormit iar, că m-am întors de câte ori avea nevoie, că am răspuns cu dragoste tuturor plânsetelor lui. Unii au spus că îl răsfăț, că se învață, că nu va mai coborî din brațele mele, că așa va sta lipit de mine mereu. Se pare că nu au avut dreptate. Se desprinde din ce în ce mai ușor de cuib și își găsește singur drumul spre ceea ce îi place să facă. Și chiar dacă uneori este timid atunci când se întîlnește cu cineva nou, devine sociabil ușor.
Mă mai bucur încă de faptul că e pufos și moale ca un bebeluș (deși e din ce în ce mai greu când îl iau în brațe), de momentele în care se trezește după somnul de prânz și vrea să mai stea puțin la mine în brațe, de serile în care vrea să îl mângâi pe cap să adoarmă. Dar îmi dau seama că etapa de bebelușeală se va termina foarte curând.
Leave a Reply