Cand eram mică uram sportul. Asta pentru că îmi plăceau prea mult prăjiturile făcute de bunica, iar atunci când ești rotunjor, sportul nu e tocmai plăcut. Cel mai tare uram vara când ne scoteau în curtea școlii unde era cald și ne puneau să alergăm până nu mai puteam (sau așa mi se părea mie). La finalul orei de sport eram roșie toată la față, transpirată și abia mai respiram. Bineînțeles că eram și ținta multor glume, legate de faptul că eram dolofană.
De asta preferam să îmi scot scutire pentru ora de sport, să pot sta liniștită pe o bancă, să citesc. Singurul sport care îmi plăcea era înotul, dar puteam să înot doar atunci când mergeam la mare vara, deci foarte rar.
Abia când am ajuns pe la liceu am început să prind gustul mișcării în aer liber și am înțeles că mișcarea e bună și pentru minte, nu doar pentru corp. În facultate deja îmi plăcea să merg la fitness sau aerobic, am învățat să schiez și uneori chiar ieșeam la o alergare ușoară.
Când am început munca în corporație, nevoia de sport a devenit și mai acută. Am început să merg regulat la sală, aveam mereu abonament și atunci când făceam pauze lungi, resimțeam nevoia de a face sport.
Prin sport am reușit să scap de greutatea acumulată după prima sarcină, prin sport am reușit să scap de greutatea acumulată după a doua sarcină.
Dar deja sportul nu mai este doar o modalitate de a-mi consuma caloriile, ci este o modalitate de a mă descărca de stres și de a mă relaxa.
Când Andy era mic, mersul la sală era foarte complicat. Trebuia să planific amănunțit fiecare antrenament. Mark era la grădiniță, iar eu trebuia să o chem pe soacra mea să stea cu Andy. Aveam grijă să îi las lapte scos cu pompa, dacă se întîmpla să i se facă foame, iar de multe ori plângea așa de tare când plecam, că aproape îmi venea să renunț. Dar atunci când ajungeam acolo, ora aceea era hrană spirituală pentru mine. În timp ce îmi făceam exercițiile și îmi puneam mușchii la treabă, capul meu se limpezea. Era singura oră în care nu auzeam nici un: “Mami, mami!”, singura oră în care nu mă tregea nimeni de pantaloni, nu voia nimeni mâncare sau joacă. Era ora mea. Ora în care tot ce conta erau corpul și mintea mea. Mi s-a întămplat de multe ori să ajung la sală obosită, agitată, dar să plec de acolo zen. Cu genunchii tremurînd de la genuflexiuni și fandări, dar cu bunădispoziție.
In ianuarie am început din nou să merg la sală, iar pe perioada pandemiei am reușit să fac de acasă de câteva ori pe săptămână exerciții fizice. Era momentul meu de liniște, oaza mea de libertate. De la 15 mai de când s-au ridicat restricțiile am început să ies dimineața la alergare și asta a devenit o nouă rutină pentru corpul și mintea mea. Mă trezeam dimineața, înainte să se trezească copiii și ieșeam la o alergare ușoară prin cartier. Doar eu și muzica din căști, în răcoarea dimineții.
Astăzi am fost la sală, după o pauză de 3 luni și pot spune că a fost cel mai plăcut evenimentde la ridicarea restricțiilor. Știu că unii s-au bucurat să meargă la coafor sau la manichiură, eu m-am bucurat mai tare de mersul la sală. Abia acum simt că mi-am recăpătat o frântură din viața de dinainte de pandemie.
Leave a Reply