-Stai așa! Ridică capul! Zâmbește! Hai, puiule! Uita-te la mine! Acum
amândoi! Cheese!
Am văzut scenariul ăsta repetându-se de atâtea ori, încât îl știu pe de
rost. De câte ori vreau să le fac poze copiilor, pare o misiune imposibilă. Din
20 de poze, jumătate sunt mișcate, în 5 se strîmbă, în 3 râd forțat cu toți
dinții și în două au ochii închiși.
În primul rând trebuie să îi conving. De cele mai multe ori, Mark nu are
chef să stea la poze și de cele mai multe ori se strâmbă, stă cocoșat, stă supărat sau râde forțat.
-Ce tot atâtea poze? Ce faci cu ele?
-Păi uite, să ne amintim peste ani că am fost aici și să ne uităm la tine
cât erai de drăguț. Și ca să le trimitem bunicilor să vadă unde am mers noi în vacanță.
-Bine, doar una, dar e singura pe azi!
Andy vrea poze, dar se mișcă într-una. Spune singur “Cheese”, dar pînă să
apăs eu pe buton, deja a plecat sau a schimbat poziția. Majoritatea pozelor în care l-am prins sunt mișcate, pentru că este prea rapid pentru mine.
În vacanța de la Sibiu, am găsit eu un loc drăguț pe niște trepte, Mark a
acceptat să facă poze, Andy s-a dus lângă el. Părea momentul perfect. Am făcut cam 20 de poze, niciuna nu e bună: fie unul are ochii închiși, celălalt se uită în jos, unul se strâmbă, celălalt are o treabă cu pantofii și tot așa.
Dacă încercăm să facem poză toți patru e și mai complicat, ne mai iese câte
un selfie din când în când în care suntem toți înghesuiți cu nasurile unul în
altul. Probabil că stăm așa de stânși, că nu mai au unde să se miște.
Pînă de curând, credeam că doar la noi se întâmplă asta, dar am văzut
frecvent familii care încercau să le facă poze copiilor.
-Uită-te la mine! Hai, toată lumea la tati! Zâmbiți! Vlăduț, treci înapoi, la
loc! Maria, nu se mai vede Vlăduț de tine!
Cu cât sunt mai mulți copii în poză, cu atât este mai complicat.
Uneori mă mulțumesc cu poze făcute din spate, dintr-o parte,
furate atunci când ei nu știu că le fac poze.
Mi-e drag să am poze cu ei, să mă uit la final de vacanță peste poze și să
văd bucuria din ochii lor, mirarea când văd locuri noi, dar mai ales să văd cum se iubesc ei unul pe altul. Iar la final de an mă uit peste toate câte am trăit și peste toate câte am văzut, mă minunez cât de mult au crescut. De când îl avem pe Mark, la final de an, facem un calendar pentru anul ce vine, în care adunăm poze din anul trecut. E cel mai așteptat cadou de Crăciun de către bunici, le colecționează și le păstrează pe toate.
Pentru asta vreau poze cu ei, pentru magia amintirilor. Ca să pot să mă uit
peste ani și să spun: ” Uite ce mici erau” sau “Vai, ce frumos a
fost în vacanța aceea”. Cred că doar mamele pot înțelege cel mai bine, ce
spun. Că uneori muncești 10 minute ca să obții o poză bună, dar știi că va fi
poza aceea pe care o vei printa și o vei înrăma, iar peste ani, va fi
“poza din vacanța de la mare” sau “poza din anul ăla ciudat cu
pandemia” sau pur și simplu “poza cu copiii murdari la gură de
înghețată”. Și odată cu poza o să îți amintești cât ați râs în vacanța
aia, cum vă plimbați în fiecare seară pe același străzi și copiii puneau
întrebări multe despre legende legate de orașe și locuri.
–Hai să mai facem o poză?
-Iaaaar? Dar am mai făcut poze! De ce facem iar poze?
-Ca să am la ce să mă uit eu la pensie când voi o să fiți mari și nu o să mă
bagați în seamă!
La voi cum e cu pozele? Tot așa tragico-comic sau merge treaba strună ca la
ședința foto?
Leave a Reply