Diagnostic 2020: Coronavirus SARS-CoV-2 Pozitiv

Totul a început cu un telefon:

– Nu mai am miros! Nu simt nimic! m-a sunat luni dimineață o persoană apropiată, care venise la noi în casă în săptămână dinainte.

Eram cu Mark în curtea grădiniței, în prima zi din anul școlar. Urma să îl predau educatoarei când am primit acest apel telefonic. Am făcut stânga împrejur și am plecat acasă, amândoi.

Derulând înapoi, cu câteva zile in urmă, iată ce se întâmplase. Suntem foarte grijulii în ceea ce privește normele de distanțare și de igienă pentru a preveni răspândirea virusului: purtăm mască, ne dezinfectam, dezinfectăm cumpărăturile sau coletele aduse de curieri, evităm locurile aglomerate, petrecerile. O singură persoană a venit la noi în casă în această perioadă, o persoană apropiată nouă și în care avem încredere pentru că știm că respectă aceleași norme de igienă. Nu vreau să dau vina pe nimeni, nu putem trăi complet izolați, nu putem să nu ne vedem prietenii, rudele și colegii cu lunile.

Vineri dimineață, după ce fusese la noi miercuri și joi, m-a sunat să îmi spună că îi curge nasul, dar este din cauza aerului condiționat de la mașină. Copiii erau ok, noi eram bine, nu ne-am făcut griji. Nu am mai intrat în contact.

Sâmbăta dimineață, eu am tușit de câteva ori și m-a durut puțin gâtul, dar mi-a trecut imediat cu pastile de gât. Duminică a început să îmi curgă nasul, dar gâtul nu mă mai deranja așa tare. Luni dimineață încă îmi curgea un pic nasul.

M-am îmbrăcat și am plecat spre grădiniță, unde nu am apucat să intrăm decât în curte și am purtat mereu mască.

Cum am primit apelul, am plecat imediat acasă și mi-am făcut programare la o clinică privată pentru a mă testa să văd dacă am virusul Sars-Cov-2. Din momentul în care am primit apelul telefonic, nu am mai dat masca jos, nici chiar în casă. Eram singura care aveam simptome de răceală și care eram suspectă de infectare cu noul coronavirus. Am încercat pe cât posibil să mă izolez de copii, am evitat să mănânc cu ei la masă, am avut grijă sa pun vasele si tacâmurile  mele la dezinfectat și la spălat la temperatură mare la mașina de vase. Dezinfectam mereu în urma mea, la baie, la bucătărie.

La prânz am fost să îmi fac testul și apoi au început cele mai grele 24 de ore.

Am început să discut cu soțul și să facem scenarii și planul de acțiune pentru situația în care rezultatul era pozitiv. Dacă era negativ, oricum am fi stat toți în izolare 14 zile la domiciliu. 

Simptomele mele din acel moment erau urmatoarele:

• Nas infundat
• Ușoară durere în gât
• Dureri de cap
• Dureri de spate, intre umeri (ca si cum aș fi dormit prost)
• Scaune proaste
• Senzație de oboseală

Ziua de luni a trecut foarte greu, mai mult citind informații despre virus, despre simptome, ce trebuie sa facem, unde trebuie să mergem.

Marți m-am trezit ceva mai bine și ca orice mamă răcită, am dat cu aspiratorul în toata casa, am pus rufe la spălat, am făcut ordine, după care am facut mâncare (cu mască pe față, evident). Exista posibilitatea să fiu infectată cu virus și trebuia să las casa în ordine si mâncare în frigider. Logic, nu?

Faptul că nu aveam febră, îmi permitea să fac toate lucrurile astea, dar parcă era ceva care îmi dădea energie să fac toate astea, să mă asigur că las lucrurile cum trebuie.

Pe la ora prânzului a venit rezultatul: POZITIV. Am simțit că mi se înmoaie genunchii și că nu mai pot respira. Deodată a dispărut toată energia care mă animase cu câteva ore înainte.

Am început să ne punem o mulțime de întrebări: “Ce facem? Merg la spital sau nu? Copiii au? Soțul este si el pozitiv? Ce facem dacă eu plec și ulterior începe și soțul să aibă simptome?

Imediat m-a sunat medicul epidemiolog de la clinica la care îmi făcusem testul. Mi-a spus că ei au trimis rezultatul către DSP și că DSP-ul urmează să mă sune să îmi spună ce trebuie să fac.

Am luat legătura cu medicul de familie, care mi-a spus același lucru: să astept să ma sune de la DSP și să îmi spună ce trebuie sa fac.

Peste câteva zile am aflat că această informație este falsă. DSP-ul sună doar ca să facă anchetă epidemiologica: cu cine te-ai văzut, cu cine te-ai întâlnit, etc. Și a sunat abia după câteva zile, când eu eram deja în spital.

Între timp am sunat persoanele cu care intrasem in contact în ultimele zile și le-am anunțat. Din fericire, ulterior s-a dovedit că nu am infectat pe nimeni.

Revenind la ziua de marți, nu știam ce să fac. Aș fi vrut să mă vadă un medic, aș fi vrut să își facă și soțul meu testul, nu știam încotro să mă îndrept și ce decizie să iau. Am încercat să sun la DSP, nu se putea lua legătura cu nimeni, pentru că intra robotul și ești pus in așteptare. Dupa 5 min și 20 de secunde se închide apelul.

Am încercat să sun epidemiologul de la clinica privată, nu a mai răspuns nici acesta. 

Aveam senzația că nimănui nu îi păsa. Nimeni nu știa ce trebuie să fac, ce e mai bine să fac. Eram singuri, noi cu boala.

Am sunat prieteni medici sau prieteni care au trecut prin boală, să vedem ce trebuie să facem.

Îmi era clar că vreau să ajung la un spital să fiu văzută de un medic, să mi se facă o radiografie și să mi se dea tratament. În noiembrie 2019 avusesem o pneumonie destul de severă și nu voiam să las lucrurile să evolueze de la sine. Nu sunt genul care să mă tratez după ureche și nu iau medicamente de capul meu.

Simptomele erau în continuare aceleași, durerea de cap se intensificase, febră nu aveam.

Între timp a mers și soțul la testare, asteptam și rezultatul lui, iar eu continuam să stau cât mai mult izolată.

Miercuri dimineață nu aveam niciun semn de la DSP, apelurile se inchideau dupa 5 minute si 20 de secunde și tot nu stiam ce să facem. La prânz a venit și rezultatul soțului: NEGATIV.

Era o primă veste bună. Măcar putea el să rămână cu copiii acasă, dacă eu plecam la spital.

Spre prânz deja mă simțeam mai rău, durerile de cap erau din ce în ce mai puternice. Aveam gâtul uscat si simțeam nevoia să beau multă  apă. Mă dureau ochii, nu puteam să îi țin bine deschiși, nici cu stomacul nu stăteam tocmai bine. Îmi era din ce în ce mai clar că trebuie să ajung să mă vadă un medic. Singura soluție a fost să sun la salvare. Mi-am făcut bagajul pentru spital, să fie pregătit.

Miercuri la ora 13 am sunat la 112. De la 112 mi s-a facut legatura la Smurd, apoi încă undeva (nu am înțeles unde) și o doamnă cam nervoasă mi-a spus că durează să vină salvarea, că ambulanța nu este taxi să vină în 5 minute. Nu am înțeles de ce a fost necesară răutatea asta gratuită, pentru că eu îi vorbisem foarte frumos si nici nu aveam pretenția să vină imediat, știam că nu sunt un caz grav. Cerusem doar o estimare, în schimb am primit o dovadă că unii oameni preferă să jignească în loc să ofere un răspuns folositor.

Cam peste 5 ore m-a sunat cineva de la ambulanță și m-a anunțat că ajung în câteva minute și mă roagă sa cobor, dacă pot. Repet, nu aveam pretenția ca salvarea să vină imediat, știu ca sunt multe cazuri și fac eforturi să acopere tot Bucureștiul.

Am coborât în fața blocului. Echipajul sosise, îmbrăcați corespunzator cu costume de protecție. M-au întrebat din nou simptomele, de unde am luat virusul și am plecat spre spital. Mi-au vorbit extrem de frumos, au avut răbdare să îmi răspundă la întrebări. Am fost dusă la Spitalul Victor Babeș.

Drumul cu salvarea a fost cea mai grea parte. Momentul în care au dat drumul la sirenă a fost momentul în care am izbucnit în plâns. Acasă m-am abținut, să nu mă vadă copiii plângând, să nu îi sperii și mai mult, dar în salvare nu am mai putut să mă opresc. Pentru mine a fost prima dată când am plecat de lângă copii, prima dată când soțul a rămas singur cu ei acasă, prima dată când eu eram cea bolnavă și nu puteam face nimic. Iar peste câteva zile urma ziua lui Mark, pe care știam că o va sărbători fără mine. Chiar dacă îmi dădeau drumul din spital, trebuia să stau izolată de ei, deci nu mă puteam întoarce acasă. Iar părinții mei sau mama soțului nu puteau veni să îi ajute, pentru că la noi în casă era carantină.

Am ajuns repede la spital și  am fost condusă la camera de gardă de unul din paramedicii de pe ambulanță.

Acolo m-a preluat o echipă formată din 2 asistente și o doamnă doctor, echipate corespunzator. Nu le vedeam decât ochii: două rânduri de măști, viziera, boneta, manusi, halat de unica folosință peste costum. Data viitoare când mai aud pe cineva care se plânge că se asfixiază de la mască, o să îi arat cum stau oamenii ăștia îmbrăcați ore întregi.

Încă din primul moment mi-au vorbit extrem de frumos, cu multă răbdare, cu empatie și pe toată durata cât am stat în spital, chiar am simțit că am primit îngrijiri medicale foarte bune.

Mi s-a facut imediat radiografie, EKG, analize de sange. Din prima seară am început tratamentul anti Covid.

Condițiile din spital

Salonul era curat, asternuturile curate, mobilierul destul de nou, salonul avea baie proprie, în care exista săpun și hârtie igienică si am avut chiar și apă caldă în zilele în care majoritatea bucurestenilor au suferit din lipsa ei. În salon am avut si frigider, deci condiții absolut civilizate. Dimineața veneau îngrijitoarele să facă curat, să spele baia, să ia gunoiul, să spele pe jos. Seara veneau din nou să ia gunoiul. Mi s-a întâmplat să vărs cana de ceai pe pat și mi-au adus imediat un alt așternut curat. Nu am avut voie să ies din salon, dacă aveam nevoie de ceva, aveam un numar de telefon la care puteam suna și venea o asistentă costumată cu echipament de protecție. Dar de fiecare dată au venit dacă era ceva urgent sau se simțea cineva rău.

Dimineata și seara veneau asistentele la tratament, apoi medicul la vizită. Mereu atenți la toate simptomele, la ce modificări au mai apărut.

Pe perioada spitalizării, cel mai deranjant simptom a fost durerea de cap. Aveam senzația că am o ghiulea legată de ceafă, care îmi trăgea capul în jos. Simptomele de la stomac au trecut și ele destul de greu, după câteva zile de tratament și regim. Cam la 4 zile de la spitalizare mi-am pierdut mirosul. Dispărea un simptom, aparea altul, ca în jocurile acelea în care lovești o bilă și iese alta.

În tot timpul asta am fost îngrijită foarte bine, mi s-au facut des analize de sânge și tratamentul prescris de medic. Dimineața și seara ni se monitoriza tensiunea și saturația de oxigen. Nu vreau să scriu ce tratament mi s-a dat, pentru că acesta diferă de la un pacient la altul și nu aș vrea ca cineva să se trateze după un tratament scris de mine pe blog.

Cel mai puțin plăcut aspect al spitalizării a fost mâncarea din spital, care era mâncare de regim în cazul meu, fără niciun strop de sare și foarte fadă. Am avut noroc de mătușa mea care mi-a adus zilnic pachet cu mancare și apă la poarta spitalului. Zilnic se pot lăsă pachete la poarta spitalului, pe care le aduc brancardierii și infirmierele. Așa am putut să primesc: mâncare, haine curate, cărți si apă.  Am citit mult cât am stat in spital, a fost singura activitate care mă ajuta să rezist între 4 pereți. Am avut noroc de un salon cu geam mare, care dădea spre niște copaci, așa că deschideam fereastra, intra  aer curat și priveam copacii. Apa potabilă este o alta problemă. Imi era mereu sete, am avut gâtul uscat (un alt simptom mai puțin mediatizat) și trebuia să beau multă apă.  În spital nu primesti apa, nu stiu ce pot face cei care nu au pe cineva să le aducă zilnic apă.

Am ieșit după 10 zile din spital. Nu mai aveam niciun simptom, îmi revenise si mirosul, dar în continuare obosesc repede și încă mă simt slăbită. Am rămas acasă în izolare până la îndeplinirea celor 14 zile de carantină.

De ce am ales să scriu le blog despre această experiență?

Pentru că sunt foarte puține informații clare, eu nu am știu ce să fac și încotro să o iau și probabil ca mine sunt încă mulți.  Cât eram in spital, am anunțat doar familia, prietenii apropiați și câțiva colaboratori cu care aveam întâlniri stabilite sau proiecte in desfășurare. Dar ulterior m-au sunat înapoi 3 persoane să mă întrebe unde își pot face testul sau cum pot ajunge la spital. Deci numărul contacților și a personalor cu simptome crește, și în continuare oamenii nu stiu ce trebuie să facă. Daca măcar un om va gasi ceva util în tot ce am scris, ceva folositor, atunci articolul meu a ajuns unde trebuie.

Nu am scris ca să conving pe cineva de ceva, dar știu că am prieteni mulți care se feresc de acest virus și sper să nu îl contacteze.

Mulți nu spun că au fost infectați cu acest virus, de teamă. Se tem ca vor fi priviți cu răutate, blamați, marginalizați. Virusul acesta nu este o rușine, este o realitate a lumii în care trăim și oricine poate fi infectat. Din cazurile pe care le-am auzit în spital de la ceilalți bolnavi, majoritatea luaseră de la cunoscuți, rude, prieteni. Deci i se poate întâmpla oricui. În momentul în care au lăsat garda jos și au crezut că sunt în siguranță, atunci au fost infectați.

Viața nu este făcută numai din momente frumoase, mai există și boli sau momente de supărare, nu putem scrie numai despre perfecțiune, pentru că ne-am pierde credibilitatea. V-am arătat și momente haioase și clipe de bucurie, nu pot să vă ascund că am trecut și prin boala asta. Cât am fost în spital nu am avut chef să scriu despre boală, nu știam cum va evolua și am preferat să aștept să văd că mă simt bine, înainte să scriu această poveste.

Concluziile mele din toată povestea:

• Febra nu este un simptom obligatoriu
• Orice simptom banal de răceală poate fi simptom de Sars-Cov-2
• DSP-ul face doar ancheta epidemiologică, nu așteptați să vă testeze sau să vă cheme ambulanta. Poate doar în cazul institutiilor publice fac asta.
• Testarea se poate face în privat (costul este intre 300 si 400 ron). Nu știu în ce condiții poți să îți faci testul gratuit (dacă știe cineva, vă rog sa lăsați un comentariu cu această informație)
• Dacă aveți simptome grave, sunați la 112
• Este bine să vi se facă o evaluare, chiar dacă sunteți asimptomatici sau credeți că aveti simptome ușoare. Se face o evaluare ambulatorie (fără internare) sau puteți sta internat pentru monitorizare 48 de h și dacă sunteti bine, puteți pleca acasă. Trebuie sa rețineți că în tot timpul ăsta îi puteți îmbolnăvi pe cei din jur, de aceea trebuie să stați izolați.
• Este important sa va izolați imediat ce ați luat contact cu cineva bolnav și la primele simptome ar fi bine să vă testați
• Eu am avut o formă ușoară și totusi au trecut greu simptomele, dar sunt și persoane care au forme grave (chiar și tineri), așa că trebuie luat foarte in serios

Ce urmează acum

Sunt încă multe de scris, pentru mine urmează perioada de refacere și după câteva luni trebuie sa repet analizele de sânge  pentru a mă asigura că nu au aparut alte probleme în urma virusului. Dacă am contactat virusul nu înseamna că nu mă mai protejez, având în vedere ca ceilalți nembri ai familiei nu au avut nimic. Încă nu am anticorpi, trebuie să repet testul peste puțin timp și din momentul în care îi voi avea, nu este clar cât timp vor fi activi anticorpii.

Îmi doresc să donez plasmă, dacă voi fi eligibilă, dar pentru asta trebuie să mai treacă un pic de timp.

Este foarte ușor să iei virusul sau să îl dai mai departe, pentru că cei mai mulți consideră că au o banală raceala si nu se izolează, nu se testează. De aceea mulți ajung la spital când sunt în stare gravă.

Aș vrea să le mulțumesc prietenilor și rudelor care au fost alături de noi (de la un banal mesaj, un telefon, până la cele mai frumoase gesturi: mâncare gătită trimisă acasă pentru copii, mâncare și apă pentru mine la spital, cadouri și tort pentru Mark de ziua lui, o carte sau haine curate când am avut nevoie). Toate au însemnat foarte mult pentru noi și sperăm să ne putem revedea curând și să vă mulțumim.

Când am plecat din spital le-am multumit doctorilor și asistentelor de acolo, dar simt că nu a fost deajuns la cât de frumos si de bine au grijă de toți pacientii.

Mai sunt multe de scris, am încercat să acopăr în special detaliile tehnice, dar ce am simțit și am trăit in toată perioada asta, în care am fost izolati unii de altii, e altă poveste, pe care o să v-o spun maine. Cel mai greu a fost pentru părinții nostri, care nu au putut să vină să ne ajute, deși și-au dorit. Nu i-am lasat de teamă să nu le dam și lor virusul și să trecem apoi prin clipe și mai grele.

Aveți grijă de voi, purtați masca, evitați locurile aglomerate, spalati-va și dezinfectati-va frecvent mainile.