Știu că este un an greu și cei care au copii sunt cei mai încercați din toate punctele de vedere. Nu vreau să îmi supăr prietenii care nu au încă copii, pentru că și lor le este greu, dar să fii și părinte și angajat care lucrează de acasă, și gospodină și educator și antreprenor și partener de joacă este un pic mai dificil. Mai ales când trebuie să le faci pe toate astea cam în același timp, zi de zi, fără aproape nici un pic de ajutor, fără aproape nicio pauză.
Nimeni nu ne învață cum să fim fermi și să ne impunem la muncă, dar să fim calmi și blânzi în același timp cu copilul care stă lângă noi. Nimeni nu ne învață cum să te concentrezi la o strategie în timp ce încerci să liniștești un copil care plânge. Nimeni nu ne învață cum să fim calmi cu un client nervos și apoi să rămânem calmi și cu copilul care ne trage de pantaloni și ne cere pentru a zecea oară să ne jucăm cu el. Pentru că nimeni niciodată nu a mai făcut asta, pentru că niciun job nu a avut așa ceva pe fișa postului. Nu că este greu, dar este imposibil să menții un echilibru între viața profesională și cea personală, atunci când toate au loc sub același acoperiș. De asta ne ducem în mod normal la birou și copiii se duc la grădiniță, de asta lucrurile sunt delimitate fizic. Ceea ce trăim acum este nou pentru toți și deși au trecut multe luni de când practicăm forma asta de lucrat de acasă și școală de acasă, încă încercăm fiecare să ne găsim propriul ritm și propriul echilibru.
Din martie până acum am trecut prin tot felul de stări: panică, furie, disperare, acceptare (aici puteți citi intregul articol de atunci) și probabil că unele dintre ele mă vor mai încerca din nou. Dar la un moment dat am avut un moment de sinceritate cu mine și am recunoscut că nu am încă o soluție și o rețetă pentru ceea ce se întâmplă. Nu știu cât va dura, îmi este imposibil să le fac pe toate și cu siguranță nu pot să fac totul perfect. Dar mi-am propus să fac atât cât pot eu ca să ne fie bine. După o perioadă în care fusesem mai mereu nervoasă (că erau jucării peste tot, că aveam prea mult de lucru într-un timp prea scurt, că aveam așteptări prea mari de la noi, că timpul nu îmi ajungea să fac câte aș fi vrut, că parcă nu se termina treaba în casă și câte și mai câte), mi-am dat seama că ține doar de mine ca lucrurile să fie altfel. Că treaba nu se termină niciodată, că ăștia mici au energie și imaginație și asta fac copiii sănătoși: se joacă, se hârjonesc, fac gălăgie, că ziua are 24 de ore pentru toată lumea, că o casă locuită nu arată ca un muzeu, că am și eu nevoie de un pic de timp pentru mine și că pandemia asta nu e o competiție.
Și m-am tras un pas în spate și m-am uitat la tabloul din jurul meu. Fusese o săptămâna grea, în care eu țipasem mult și în care totul a mers parcă pe dos. Nu îmi plăcuse nici atmosfera, nici cum m-am simțit. Și am hotărât să schimb ceva. “Reguli noi și clare” a spus o voce din capul meu. “Și fiecare să aibă mai multe responsabilități în casă” a spus o altă voce. “Poate ar trebui să te mai relaxezi” a spus o a treia voce, pe care am hotărât să o ascult. Și cum făceam eu pasul înapoi și mă gândeam ce ar trebui să fac, mi-a venit în cap o întrebare: “Cum crezi că își vor aminti peste ani copiii perioada asta?”
A fost suficient o secundă ca să îmi dau seama că întrebarea corectă era: “Cum vrei tu să își amintească copiii perioada asta ?”
Ar putea să își amintească ca fiind “perioada în care mami și tati stăteau toată ziua pe laptop și lucrau” sau “perioada în care mami dezinfecta și ștergea tot ce prindea” sau “perioada în care mami ne întreba din două în două ore ce mai vrem să mâncăm” sau “perioda în care mami era în ședințe în dormitor toată ziua, iar seara făceam lecții și ea era nervoasă”.
Sau ar putea să își amintească ca de o perioadă frumoasă în care mami și tati au lucrat de acasă și seara ne jucam împreună sau ne citeau povești. Ar putea să își amintească ca fiind perioada în care găteam prăjituri împreună cu mami, iar când nu aveam chef să gătim, comandam pizza. Sau ca de perioada în care ne hârjoneam și ne gâdilam, ne jucam de-a v-ați ascunselea și dimineața după micul dejun ne uitam la desene. Ca de perioada în care duminica ne uitam la filme în familie și mâncam popcorn. Sau ca fiind perioada în care mami lucra la laptopul ei și noi coloram prefăcându-ne că suntem colegii ei de birou.
Ce vreau să spun aici este că noi avem capacitatea să setăm tonul a ceea ce se întâmplă cu copiii noștri acum. Noi avem capacitatea să le scriem filmul în care sunt și să le construim amintirile pe care ei le vor avea peste cățiva ani. Știu că este greu ca după o zi întregă de muncă să le răspundem cu calm, să ne jucăm cu ei, să ne bucurăm de ei, dar este cel mai bun lucru pe care putem să îl facem pentru ei și pentru liniștea noastră.
Să ne jucăm cu ei în fiecare seară, să îi ascultăm, să îi privim, să îi mângâiem, să le citim, să râdem cu ei. Și atunci când ne întreabă: “Mami, vrei să ne jucăm?” să spunem mai des: “Da” și mai rar “Nu pot acum”. Pentru că peste câtva timp nu va mai conta cât de des am dat cu aspiratorul, ci cât de mult ne-am jucat cu copiii.
Voi cum vreți să își amintească copiii voștri perioada asta?
Să stii că si eu mi-am pus această intrebare si da, totul tine de cum privim lucrurile. Nu-s mandra de mine pt ca sunt zile cand oricat as vrea sa ma detasez nu pot din cauza ca sunt eu cu bateriile pe rosu. Dar ma tratez ca sa zic asa si important e sa stiu ca pot face altfel lucrurile.
Foarte frumos articolul, multumim
Multumesc mult! Ma bucur ca iti place!