Știu că mulți au început anul în forță, cu energie și spor de muncă, cu avânt și cu dorința de a face cât mai multe. Și așa procedam și eu la începutul fiecărui an. În primele zile îmi făceam ordine în gânduri și îmi trasam lista de obiective, de planuri, de dorințe.
Anul ăsta am simțit nevoia sa să fac puțin altfel. Să încep cu o pauză. Să mă așez, să mă gândesc, să reflectez. Să privesc un pic în urmă la tumultosul 2020, să recunosc că a fost un an greu. Cei mai mulți spun că a fost un an plin de provocări, dar cred că este momentul să recunoaștem că a fost un an greu. A fost un an încărcat de persiune și teamă. A fost un an în care am fost nevoiți să renunțăm aproape la tot ce ne făcea plăcere și să ne repliem de pe o zi pe alta, să ne reorganizăm programul zilnic, spațiul de locuit, modul de lucru.
Pentru cei care au copii a fost și mai greu, pentru că au fost nevoiți să jongleze cu muncă, gospodărie, activități pentru copii sau teme, într-o echilibristică precară în care timpul nu le-a fost cel mai bun aliat și asta s-a resimțit cel mai mut în oboseala acumulată zi după zi.
Nici pentru cei care locuiesc singuri nu a fost ușor, oricâte filme și cărți ar fi pe lume, nevoia de socializare este foarte mare și cred că este extrem de greu să stai singur între 4 pereți câteva luni.
Nu cred că este om care să nu fi resimțit anul ăsta ca pe un rucsac greu de dus în vârf de munte când simți că nu mai poți, că nu te mai țin picioarele. Mereu când mi-a fost greu, m-am gândit că pentru alții a fost și mai greu: că personalul medical a mers zi de zi la muncă cu teama unei posibile infectări, că lucrătorii comerciali din magazine erau acolo atunci când noi toți mergeam precaut doar o dată pe săptămână, că livratorii și curieri ne-au adus la uși tot ce am visat, că mulți oameni și-au pierdut locurile de muncă, că multe afaceri s-au închis, că mulți și-au pierdut locurile de muncă sau au pierdut pe cineva drag.
A fost un an greu, în care nu am scăpat de ceea ce îmi era cel mai teamă: de COVID. M-am îmbolnăvit în septembrie și panica a fost foarte mare. Din fericire am avut o formă medie, de care am scăpat relativ repede, dar am rămas cu mici efecte secundare în urma bolii.
A fost un an greu, în urma căruia am simțit nevoia să îmi trag sufletul. A fost un an greu, iar ca să pășesc în noul an am avut nevoie de un pic de spațiu, de timp cu mine, să îmi pun gândurile în ordine și să îmi reașez un pic prioritățile. Pentru că nu poți porni la un nou drum dacă nu ți-ai terminat socotelile din urmă, dacă nu ai desfăcut bagajele și nu le-ai scuturat bine.
Încep anul 2021 precaut, dar cu speranță că ne vom regăsi echilibrul. Încep anul 2021 cu planuri noi, dar sunt conștinetă că va trebui să fiu flexibilă și să le ajustez din mers dacă este cazul, să fiu atentă unde mă duce drumul, dar și care este cea mai bună cale de urmat.
Vă urez un an 2021 cu multă înțelepciune, cu răbdare și cu sănătate! Voi cu ce gânduri pășiți în noul an?
Leave a Reply