Timpul petrecut cu ei e cel mai mare câștig

Acum un an se instaura starea de urgență și de atunci am stat mult în casă, ne-am reorganizat viețile, munca,  totul s-a schimbat într-o clipă.

A fost greu (și încă este), dar bineînțeles că au fost și părți frumoase. Pentru mine, timpul petrecut cu ei și joaca cu ei e cel mai mare căștig. 

Toate desenele pe care le-am făcut împreună, cărțile pe care le-am citit, toate jocurile pe care le-am inventat, toate jucăriile pe care le-am făcut din suluri de hărtie igienică, toate decorațiunile și felicitările de Paște și Crăciun, toate șinele de tren pe care le-am pregătit, toate construcțiile din cutii sau din cuburi de construit, experimentele cu tot ce avem prin cămară, corturile din pături, teatrul de păpuși, spectacolele improvizate de ei, sau filmele pe care le-am văzut împreună cu Mark când Andy dormea de prînz. Toate astea la un loc sunt amintirile cu care vreau să rămân din anul ăsta ciudat de stat în casă. 

Ne-am fi jucat oricum, dar nu așa mult. Am fi citit, dar nu așa mult. Am fi inventat jocuri, dar nu așa des. Poate am fi alergat mai mult pe afară, poate am fi ieșit mai des la joacă cu alți copii. Dar anul nostru a fost al nostru cu ei, al lor cu noi. 

Imi dau seama că suntem norocoși, pentru că ei sunt la o vârsta la care vor să petreacă timp cu noi, pentru că vor să ne jucăm cu ei și că putem să le fim parteneri de joacă.

Am făcut griș cu lapte, orez cu lapte, salam de biscuiți, clătite și pizza cât pentru o armată de copii, dar a fost felul meu de a îi asigura că suntem bine, că sunt în siguranță. Am mai uitat de reguli, au dormit amândoi cu mine în pat când au vrut, ne-am alintat și ne-am hărjonit, am sărit în pat și ne-am jucat leapșa sau de-a v-ați ascunselea în casă. Ba chiar au jucat fotbal în casă și s-au dat cu trotineta sau au jucat bowling.

A fost un an greu și nu pare că se termină prea repede această pandemie, dar pînă acum, cel mai mare căștig al nostru e timpul petrecut cu ei. Am avut timp să îi văd, să îi observ, să îi aud și acum că Mark merge iar la grădiniță, sunt zile în care îmi este dor de el și abia aștept să vină seara acasă să ne jucăm, să facem un experiment sau să construim ceva. 

A fost un an greu cu multe lucruri ratate, la care nici nu vreau să mă gândesc, cu pierderi mari pentru unii dintre noi, cu dor de prieteni și de rude, cu îngrijorare, cu teamă chiar. Dar am avut mereu timpul cu ei și joaca a fost de multe ori modul prin care uitam să ne gândim la ce e în lume. Iar sărutările de noapte bună sau de bună dimineața au fost cel mai bun balsam pentru orice supărare.

Să fiți sănătoși și să aveți grijă de voi!