Nu știu exact cum a început totul, dar imediat ce am devenit mamă, îmi doream să fac totul perfect: casa să fie lună, mâncare proaspătă în fiecare zi pe masă, eu să strălucesc ca în revistele de modă, iar bebelușul să fie tot un zâmbet și un gângurit de fericire. Imaginea perfectă din filmele de la televizor, în care mamele au timp și să gătească dar și să se gătească, să fie vesele și disponibile pentru copii dar și pentru soți, casa să strălucească de ordine și curățenie mereu, mi se întipărise bine în minte și credeam că așa este normal să se întâmple.
Atunci când urmează să ai copii, foarte puțini sunt cei care îți spun că viața cu un bebeluș este grea, că singura preocupare a unei mame ar trebui să fie îngrijirea bebelușului și odihna ei și că trebuie să te odihnești ca să poți face solicitărilor multiple din partea unui pui mic, care are nevoie de multă dragoste și multe îmbrățisări. Nimeni nu îți spune că nu trebuie să îți risipești energia cu lucruri inutile, că cei din jurul tău trebuie să fie cei care să îți asigure liniște și suport ca tu să te poți ocupa de cel mic.
Îmi amintesc când Mark era mic, iar eu intrasem în capcana perfecționismului, încercând să le fac pe toate: abia adormeam bebelușul, că începeam să strâng în casă, să pun la spălat, să fac ordine, să spăl pe jos, să mătur, să deretec. Chiar dacă eram obosită și tot ce aș fi vrut să fac era să dorm și eu, aveam zile în care efectiv nu mă opream din făcut treabă prin casă, într-o goană continuă după un cel “ceva” ce însemna pentru mine perfecțiunea. Iar goana după perfecțiune nu îmi aducea decât oboseală, epuizare, iar de aici până la irascibiltate mai era doar un pas. Chiar dacă reușeam să pun lucrurile la punct așa cum mi le imaginam eu, a doua zi sau peste două zile o luam iar de la capăt cu ordine, curățenie.
Iar când toate erau puse la punct, singurul de care nu mai aveam timp și energie era copilul, care avea cea mai mare nevoie de mine, iar eu și nevoile mele rămâneam pe ultimul loc în lista de priorități.
Mi-a luat ceva timp să înțeleg că nu asta înseamnă Mama perfectă, că nu aceasta este perfecțiunea pe care mi-o doresc. Mi-a luat ceva timp să înțeleg că fericirea nu vine din podele lustruite și dintr-o casă muzeu care arată bine poze. Omulețul ăla mic, bebelușul de câteva luni a fost cel care m-a ajutat să înțeleg asta. Într-o zi în care eu eram prinsă iar în iureșul curat-spălat-aspirat, el a întins mânuțele către mine și mi-a zâmbit. Primul instinct a fost să spun: “Puiule, am treabă, trebuie să fac curat“. Dar m-am oprit la timp și am lăsat în mijlocul casei toate ustensilele mele și am luat copilul în brațe și ne-am jucat pe pat. Am râs cu el, am vorbit cu el și mi-am dat seama că asta mă face fericită. Apoi l-am îmbrăcat și am ieșit afară la plimbare. Am stat mult în parc, el a adormit în căruț, eu am stat cu o carte pe o bancă. Era timpul pe care în alte zile îl petreceam făcând cine știe ce prin casă. Am reținut acea zi pentru că a fost o zi minunată, în care m-am simțit aproape de copilul meu și m-am simțit fericită. Când am ajuns acasă, pieptul meu era plin de hrană pentru copil, mai plin decât fusese în alte zile și am stat cu copilul la piept și m-am uitat la el cât timp a mâncat. Aspiratorul era tot în mijlocul casei, vasele erau tot în chiuveta din bucătărie, dar eu eram acolo cu copilul meu și asta conta cel mai mult.
Acela a fost momentul în care mi-am dat seama că trebuie să schimb ceva, că a fi mama perfectă nu înseamnă a fi gospodina perfectă, că un copil nu are nevoie de o casă care sclipește ci de o mamă odihnită, că fericirea nu vine din ciucurii aliniați perfect de la covor ci din zâmbetul și gângurelile unui bebeluș. Și acum mai am momente în care mă apucă uneori goana nebună după ordine și curățenie, dar am înțeles că e mai important să pun fericirea copiilor pe primul loc și să fac loc pentru joacă, hârjoneli și zâmbete.
Să nu vă imaginați că nu am mai făcut niciodată curat sau că acum trăim cu mormane de praf prin casă, dar am învățat să le prioritizez, să le iau mai ușor și să cer ajutor atunci când am nevoie. Să nu mai încerc să fie totul perfect ca în filme, ci să aflu cum să fiu pentru ei cea mai bună variantă de mamă perfectă.
Leave a Reply