Aud mereu expresia asta „Lasă că noi așa am crescut și nu am mai murit!” sau variantele ei „Pe vremea mea nu mai erau atâtea norme și uite că am supraviețuit”, „Noi n-am mai avut atâtea reguli și tot am crescut”.
De fiecare dată când aud o astfel de expresie în anumite contexte, mă gândesc că cel care o folosește nu analizează un pic lucrurile. Să vă explic de ce:
Pe vremea noastră….
Pe vremea noastră erau alte vremuri. Punct. Lumea era alta, grijile erau altele, nivelul de informare era altul, nivelul tehnologiei era altul. Când eram mică, la noi la bloc erau 3-4 mașini, pe stradă abia trecea câte o mașină la câteva minute. Puteam să jucăm fotbal în mijlocul străzii, puteam să traversăm strada singuri, fără nicio grijă. Iar cele 3 mașini, oricum circulau cu viteză mică, pentru că mare putere nu prea aveau Daciile pe vremea aia. De norme de siguranță auto nu se auzise, pentru că și accidente erau puține (mașini puține, motoare cu putere mică). Cu toate astea îmi amintesc când am căzut de pe banchetă la o frână mai puternică și m-am lovit și sunt sigură că au fost și atunci accidente grave în care copiii au avut de suferit pentru că nu aveau scaune sau centuri. Acum avem mașini mult mai multe și mai puternice, șoselele sunt cam aceleași, dar avem permise date pe bandă rulantă, iar accidente auto sunt mult mai multe decât am vrea să știm. Atunci de ce ne încăpățânăm să nu ne punem copiii în scaune auto pe motiv că „Pe vremea mea nu aveam scaun cu isofix și uite că am supraviețuit?”. Pur și simplu este o comparație care nu ar trebui să existe, statistica ar trebui să ne arate că această comparație este irelevantă.
Dacă atunci se făcea într-un anumit fel, nu înseamnă că era și bine
Dacă vorbim despre anii 80, ar trebui să ne amintim că erau niște ani în care lipsurile erau la ordinea zilei în România: lipseau alimente, lipseau medicamente, lipseau energia electrică și căldura. Oamenii se descurcau cum puteau. Nu aveau voie să spună că suferă, dar trebuiau să se descurce în liniște, prin „pile” și „relații”. De asta aveam sobe cu lemne construite în apartamente la bloc, iar principala preocupare a oamenilor era să procure alimente. Dacă aveai pe cineva la țară, treaba era mai simplă, dacă nu, la blocuri apăreau mci grădini de zarzavaturi sau unii mai gospodari creșteau chiar păsări. Improvizațiile pentru încălzit și pentru iluminat erau prezente în mai toate casele, iar asta de multe ori se lăsa cu incendii sau accidente. Ce vreau să vă spun de fapt este că oamenii făceau lucrurile astea de nevoie, constrânși de condițiile de trai de atunci, iar mulți știau că nu e tocmai bine ceea ce fac. Oamenii mâncau ce puteau, nu exista să faci mofturi la masă sau să îți pui problema că nu e sănătos, că nu e nutritiv, că are prea mult zahăr, că e prea gras. Astăzi avem supermarketul lângă bloc, suntem expuși la hrană procesată și la mâncare de tip fast food, dar astăzi avem posibilitatea să alegem ce mâncăm, fără scuza că nu avem de unde să cumpărăm alimente sănătoase.
Dacă putem să evoluăm, de ce să nu o facem?
Când Mark era mic, am făcut cerere la asociația de proprietari de la bloc să monteze o rampă ca să pot urca cu căruciorul în scara blocului. Au montat o rampă destul de rudimentară pe care chiar o foloseam și pe care începuseră să o mai folosească și alți vecini mai în vârstă ca să urce trolerele cu cumpărături când veneau de la piață, plus toți vecinii cu copii. Dar fericirea a durat puțin, pentru că rampa a fost scoasă, pe motiv că este „inestetică și inutilă”. Când am mers să discut cu președintele de bloc, mi-a spus că „Au mai crescut și alți copii în bloc și nu a fost nevoie de rampă. Pe vremea mea căram căruțul în brațe și gata!” I-am răspuns că pe principiul ăsta nu văd de ce ne mai plângem că nu avem autostrăzi, infrastructură, că au mai trăit și alți oameni în România și s-au descurcat cu drumurile existente. Nu cred că a înțeles aluzia mea, cert este că rampa nu a mai apărut și am rămas să ne descurcăm ca pe vremea când Domnul președinte era tânăr.
Dacă știm că ceva nu este corect/sănătos/ eficient/ moral de ce să continuăm să facem la fel?
Știm că plasticul poluează și totuși continuăm să îl aruncăm oriunde, oricum. Știm că arderea anumitor materiale poluează și totuși se iau foarte puține măsuri. Știm că există puncte de reciclare speciale pentru materiale și totuși ne este prea lene să ducem acolo gunoiul, pentru că așa am fost obișnuiți și nimeni nu ne-a învățat că nu e bine, iar noi refuzăm să ne autoeducăm. Ne enervează să vedem gunoi când mergem la munte, totuși nu strângem după un picnic și lăsăm acolo resturile. Ne enervează că Primăria nu face nimic ca să fie mai curat pe străzi, dar aruncăm pe jos chiștocul de la țigară. Nu ne place să călcăm în caca de cățel, dar când ieșim cu patrupedul la plimbare ne facem că nu vedem când face caca pe trotuar.
Din păcate mulți oameni au rămas ancorați în acest „Pe vremea mea” și refuză să se adapteze vremurilor în care trăim. Vrem o țară ca afară, ne deranjează că suntem coada Europei, dar ținem cu dinții de acest „Pe vremea mea” care ne împiedică să evoluăm și să vedem că lucrurile se schimbă în jurul nostru, în timp ce noi refuzăm să fim parte din schimbare.
„Pe vremea mea” ar trebui să rămână o expresie prin care să invocăm momentele plăcute, prin care să ne aducem cu nostalgie aminte de alte vremuri în care lucrurile erau pur și simplu altfel. Să ne aducem amintem de întțmplări și oameni dragi. Dacă ne dorim ceva mai bun pentru mâine, ar fi bine să nu ne mai ancorăm de acest „pe vremea mea”, care ne ține captivi în trecut și nu ne lasă să trăim în prezent.
Leave a Reply