Ultima săptămână ne-a oferit mai multe lecții despre umanitate, istorie și voință decât ne-au oferit ultimii doi ani al un loc. În Martie 2020 ne închideam toți în case și începeam fiecare în liniște și în confortul casei sale, lupta cu un inamic nevăzut, dar periculos: virusul Sars-Cov-2. O perioada am luptat stând cuminți în case, donând pentru spitale, pentru organizații. Apoi am început să ne luptăm între noi, în idei despre pandemie, restricții și vaccinuri.
Doi ani mai târziu, tot în Martie, ieșim din case în ajutorul vecinilor noștri ucrainieni, loviți de un inamic mult mai periculos și mai puternic: armata lui Putin. A fost nevoie de un război, de un om mânat de ură și de dorința de măreție, ca să uităm de ura dintre noi și să ne reamintim că suntem toți oameni.
De o săptămână, în fiecare zi îmi dau lacrimile când văd imagini cu mame și copii plecați de acasă cu o valiză după ei, nu se știe către ce destinație, nu se știe pentru cât timp. Zi de zi mă trezesc întrebându-mă dacă a rezistat Kievul și câteva secunde până deschid site-urile de știri, îmi țin respirația, de teamă că nu fi fost învinși. Și mereu mă întreb dacă teama asta e pentru ei sau e pentru noi și pentru restul omenirii. Pentru că știu sigur că nu sunt singura care mi-am pus întrebarea „Ce se întâmplă dacă nu rezistă Ukraina?”, „Ce se întâmplă dacă Putin apasă butonul pentru bomba nucleară?”. Nimeni nu știe, dar frica asta există și este reală. Și singurul lucru cert este că frica asta nu ne paralizează, ci ne îndeamnă să acționăm. Pe noi, de aici de dincolo de granițe, pe ei de acolo, cu armele pe care le-au primit, cu cocktailurile molotov pe care le fac și chiar cu brațele goale, cum ies așa în fața tancurilor rusești, să le oprească.
Ce e acolo e greu de imaginat. Noi îi vedem pe cei care au reușit să plece, să treacă în România, în Ungaria, sau Polonia, dar acolo oare câți au mai rămas? Le-au rămas bătrâni ascunși prin subsoluri, le-au rămas oameni cu copii bolnavi, mame cu bebeluși abia născuți. Au rămas oameni care poate nu au ce mânca, poate nu au medicamente, poate nu au apă. De ei nu știm nimic, vom afla poate când totul se va sfârși.
Pentru cei care au reușit să plece mă bucur mult și mă bucură și mai mult să văd solidaritatea și deschiderea românilor pentru a-i primi. Putem face multe lucruri frumoase, sunt multe organizații unde încă puteți dona bani și alimente pentru că va fi nevoie de ele mult timp de acum înainte. Cineva scria ieri că ar vrea să ajute, dar nu prea are ce să ofere. Eu cred că o zi de voluntariat sau măcar câteva ore sunt o resursa foarte bună atunci când nu poți contribui material. Sunt ONG-uri care au nevoie de oameni care să sorteze produsele primite, de voluntari care să stea cu copiii refugiaților câteva ore sau de mașini care să transporte oameni de la vamă. Găsiți un ONG cu care rezonați și vedeți cum puteți ajuta. Este foarte important ca toate acțiunile să fie coordonate de voluntari care știu ce implică un astfel de proces, de aceea este mai util să întrebați ce anume trebuie să cumpărați, pentru a nu oferi produse care nu sunt necesare. Am găsit astăzi o postare foarte interesantă despre cum putem ajuta astfel încât chiar să fie util ceea ce donăm. Link aici.
Treaba asta cu solidaritatea e ca un fel de bulgăre de zăpadă. La început au fost câțiva curajoși care au luat niște conserve într-o sacoșă și s-au dus la graniță, apoi au urmat alții și tot așa. Și e magie pură când vezi zi de zi alți oameni care se mobilizează și fac ceva. La nivel micro, o pătură și o conservă cu mâncare, o sticlă de apă și o pâine caldă înseamnă mult, dar bulgărele de zăpadă s-a pornit și la nivel macro și celelalte țări au făcut acțiuni comune, menite să descurajeze Rusia: blocarea sistemului SWIFT de plăți, armament trimis Ucrainei, medicamente și unități medicale mobile, proteste în toate țările democratice. Dacă vor reuși toate astea să oprească invazia rusească, vom vedea. Dar ne este clar că un război dus în era internetului nu este un război care se duce doar cu tancuri: avem alianțe, avem acorduri internaționale, avem metode de sabotaj economic. Cu toate astea, în războiul ăsta niște oameni se luptă pentru țara lor, niște oameni mor, își pierd familiie, casele, liniștea, iar noi ar trebui să înțelegem încă o dată cât de efemer este totul, cum se poate răsturna viața noastră peste noapte. Curajul de care dau ei dovadă este imens și dacă vreodată ne-am îndoit de curajul pe care îl pot avea oamenii în fața unui atac armat, ucrainienii au dovedit că atunci când lupți pentru ceea ce iubești și pentru libertatea ta, intri în luptă cu un singur gând: totul sau nimic.
„Ce-am face noi dacă mâine ar fi război?” Este întrebarea pe care ne-o punem cu toții. Ce am lua cu noi? Unde am pleca? Nu cred că nu este familie în care să nu se fi discutat măcar tangențial subiectul ăsta. Și chiar dacă e doar o ipoteză, poate că nu strică să facem un exercițiu de imaginație și să vedem de ce am avea nevoie dacă mâine ar trebui să fugim: acte, bani, câteva alimente de bază, medicamente. Mai bine ne pierdem vremea cu un exercițiu pe care să nu ajungem să îl punem în practică decât fără nicio idee despre cum am putea să gestionăm un astfel de scenariu.
Ultimele zile ne-a adus mai aproape de familie, de prieteni, ne-a făcut să ne ținem copiii mai mult în brațe, dar și să avem trăiri dintre cele mai ciudate. Sunt oameni care stau cu ochii pe știri și simt nevoia să știe mereu ce se întâmplă. Sunt oameni care simt nevoia să facă ceva: să doneze, să salveze, să ajute. Sunt oameni care vor să lucreze ca să nu mai audă toată ziua de știri. Oricare dintre aceste reacții este perfect normală și nimeni nu este de condamnat. Orice ne liniștește și ne ajută să trecem mai ușor este perfect acceptabil. Eu am trecut cam prin toate etapele: în primele zile am citit tot ce am prins (nu prea mă uit la TV pentru că îmi este teamă să nu vadă copiii imagini care îi pot afecta emoțional), apoi am trecut la căutat asociații către care să donez, în weekend am simțit nevoia să stau cu copiii, să mă joc cu ei, să îi țin în brațe, iar astăzi am simțit nevoia să ies să fac o plimbare și să beau o cafea la soare. Nu înseamnă că astăzi îmi pasă mai puțin sau că nu mă interesează. Mâine voi merge să cumpăr alimente ca să fac împreună cu Mark niște pachete pe care le va duce la școală pentru că strâng și acolo donații pentru refugiați.
Azi e a șaptea zi de luptă pentru Ukraina, a șaptea zi în care toată Europa se roagă pentru pace. Diseară vom adormi cu speranța că mâine nu va mai fi război, așa cum o facem de o săptămână. Diseară vom adormi din nou cu speranța că ceva îl va opri pe Putin, diseară ne vom ruga din nou ca Ucraina să fie lăsată în pace și restul lumii la fel. Pentru că acesta este cel mai bun combustibil pentru zilele acestea: SPERANȚA.
Să fie PACE! Să fim bine!
Sursă foto: https://news.un.org/en/story/2022/02/1112872
Leave a Reply