O să vă spun din start că nu sunt microbistă. Nu știu nume de cluburi, nu știu nume de jucători, nu știu ce echipă e mai tare și care jucător primește mai mulți bani de la club. Singura mea tangență cu fotbalul o am în momentul în care bag la spălat echipamentele de la fotbal ale copiilor. Cunoștințele mele despre fotbal s-au oprit undeva prin 2000, când probabil m-am uitat la ultimele meciuri de fotbal ale naționalei. De atunci mi-au mai ajuns pe la urechi nume de echipe și de jucători pentru că locuiesc cu 3 băieți în casă.
Si totuși, anul ăsta am ajuns pe stadion la Euro 2024. Soțul meu si-a dorit să meargă la Euro pe stadion și bineînțeles că au vrut și băieții. Iar eu am ajuns în ecuație ca fiind părintele de ajutor: cu bagajul, cu culcatul, cu trezitul, știți voi, treburile la care sunt bune mamele.
Meciul cu Ucraina l-am văzut la TV, în București. Nu planificasem să mă uit, dar cum eram pe acasă, m-au molipsit soțul și băieții cu entuziasmul lor, dar mai ales m-a uimit scorul. Începusem să îmi dau seama de ce nu mai știu nimic de fotbal de prin 2000: pentru că nu se mai întâmplase nimic notabil.
In școala generală și în liceu mă mai uitam cu tata la meciurile importante și îmi amintesc de scorul cu Anglia 3-2, de nume vechi din fotbalul românesc. De atunci poate de Bănel și de Marica am mai auzit, în rest nu prea mai știam nimic. Și uite că acum vedeam meciul Romania- Ucraina cu sufletul la gura și mă bucuram împreuna cu băieții de victorie. și de-odată m-a bucurat perspectiva de a vedea pe stadion următoarele 2 meciuri: Romania – Belgia și Romania – Slovacia.
Cu o zi înainte de plecare, soțul mi-a spus că se duce să își cumpere tricou galben (copiii aveau deja).
-Ia-mi și mie, i-am spus în ultimul moment.
-Ești sigură?
-Da, vreau să am tricou cu România.
Nici acum nu pot să îmi imaginez cât as fi regretat dacă nu îl luam.

Copiii începuseră deja să vorbească de meci, de jucători, intram ușor – ușor în rolul de suporter, dar nu puteam să îmi închipui cum va fi pe stadion. De fapt, nu aveam nici o așteptare. Eu eram cu partea organizatorică: să mâncam înainte, să bem apă, să avem la noi biletele, șervetele, cum va fi vremea, să nu ne fie frig, etc.
Meciul România – Belgia (Köln)
Noi am ajuns în Germania cu o zi înainte de meci, dar am stat într-un orășel în apropiere de Köln, un loc frumos și liniștit, cu case cochete și câteva hoteluri. Când am ajuns în fața hotelului erau deja acolo câțiva băieți îmbrăcați cu tricouri galbene, iar de pe rețelele sociale știam ca vor fi mulți români la meci. Am plecat spre stadion și abia atunci am început să observăm marea de oameni îmbrăcați în galben, mult mai mulți decât as fi putut să îmi imaginez că vor fi.
Toți erau veseli și ne salutau când vedeau ca purtăm tot cu tricouri galbene, se auzeau deja strigăte de susținere pentru echipa naționala. După ce am trecut de primele porți de verificare de pe stadion am dat cu ochii de marea de suporteri români cu tricouri galbene. Peste tot vedeam doar galben. Din loc în loc cate un grupuleț de belgieni, în rest doar români.
Am urcat pe stadion, la locurile noastre și am așteptat nerăbdători să înceapă meciul. Mai erau două ore până le meci, dar deja romanii cântau și strigau.
A început încălzirea jucătorilor și acela a fost momentul în care pentru cei de pe stadion a început susținerea echipei naționale. Tot stadionul cânta „Romania, Romania! Ole! Ole! Ole!” și celebru: „Ro-mania! (Aplauze) Ro-mania! (Aplauze). Aproape peste tot în tribune vedeam numai tricouri galbene și deja începusem să simt cum inima îmi bate de emoție de fiecare dată când auzeam tot stadionul strigând „Romania”.
După încălzirea jucătorilor au urmat câteva momente în care teoretic nu s-a întâmplat mare lucru, dar MC-ul stadionului a reușit să facă o atmosferă energizantă și să ridice tot stadionul în picioare cu muzica foarte bună. Am avut mai bine de 10 minute în care tot stadionul a dansat și a cântat, lucru care a ridicat mult starea de spirit și a creat o atmosfera foarte plăcută.
Momentul care pe mine m-a impresionat cel mai tare a fost strigarea componentei echipei. Pur și simplu am simțit cum mi se face pielea de găina, când am auzit întregul stadion strigând numele jucătorilor romani. O sa va las un videoclip ca sa vedeți exact despre ce este vorba (cu mențiunea ca filmarea este de pe stadionul din Frankfurt, de la meciul Romania – Slovacia). și momentul în care s-a cântat imnul a fost extrem de emoționant, dar pe mine m-a impresionat mai mult strigarea numelui jucătorilor.
Din păcate meciul a debutat cu un gol în poarta noastră până să ne dezmeticim și a fost un meci greu.
-Mami, nu mai sta cu mâinile ca la biserică! (adică împreunate sub bărbie), îmi tot spunea unul dintre copii.
Dar nu am putut să stau altfel, la cat de greu a fost meciul. Cu toate astea, suporterii romani au cântat și au strigat „Hai, Romania!”, „Luptam, luptam și câștigam!” până în ultimul moment. Am plecat acasă suparăți, dar nu dezamăgiți, pentru că știam că au luptat, că au făcut tot ce au putut pe teren.
Dar cel mai important, am plecat acasă cu sentimentul ca românii sunt uniți, că pot să strige Hai Romania și când Romania pierde, că pot să cânte imnul național și când scorul e 2-0 pentru cealaltă echipa.
Meciul Romania – Slovacia (Frankfurt)
Când am ajuns în Frankfurt, cu o zi înainte de meci, deja am văzut pe strada primii suporteri romani îmbrăcați cu tricourile galbene. Știam deja din presa și din social media că vor fi foarte mulți romani pe stadion, dar nu puteam să îmi imaginez că mai bine de trei sferturi din stadion va fi plin cu români.
In prima seara în Frankfurt am trecut prin piața centrala unde se adunau suporterii și apoi la Fan Zone. Deja se auzeau suporteri cântând „Hai Romania” și tricourile în culoarea galben erau prezente destul de mult pe străzi.
A doua zi după prânz ne-am echipat și noi cu tricourile galbene și am pornit spre centru. La noi la hotel, la terase, în tramvai, pe străzi, peste tot, numai galben. Iar în centru, o mare de români cântau și se pregăteau de meci.
Ne -au oprit câțiva oameni pe stradă sa ne întrebe din ce tara suntem și când e meciul (probabil erau turiști care nu știau ce se întâmpla). „Viel Gluck!” ne urau, surprinși și ei ca suntem așa de mulți.
Am plecat spre stadion cu metroul galben, cum l-am numit atunci, în care s-a cântat frumos și civilizat. De fapt tot timpul ne-am intersectat cu oameni foarte simpatici și civilizați: ii salutau pe copii, le făceau loc în tramvai, metrou. Intrau în vorba cu noi oameni necunoscuți doar pentru ca erau și ei suporteri romani. Poate ca pare ușor ciudat, dar de multe ori romanii se ocolesc când se intersectează pe meleaguri străine, se fac ca nu înțeleg, că nu aud. Acum a fost diferit. Culoarea galbena a unit oamenii și a scos la iveala lucruri frumoase: politețe, zâmbete, încurajări.
Pe stadion am simțit și mai tare că romanii sunt uniți, am simțit aceeași emoție când s-a strigat componenta echipei, când am cântat imnul. Ne-a stat inima în loc când am primit gol, s-a făcut aproape liniște când Razvan Marin a executat lovitura de panalty, ca apoi să explodeze într-un strigăt de bucurie. A fost emoție pură, a fost mai mult decât puteam să îmi imaginez că înseamnă fotbalul.
Pe drumul de la stadion spre hotel, ne-am așezat în tren lângă un domn german, care atunci când s-a văzut copleșit de marea de oameni galbeni a început sa caute pe telefon și sa citească ce s-a întâmplat pe stadion. A intrat apoi în vorba cu noi și ne-a spus ca nu a mai văzut așa mulți suporteri din aceeași tara de când a început Euro. și cred ca avea dreptate. Poate doar suporterii turci sa ne fi întrecut, având în vedere numărul mare de turci care locuiesc în Germania, câtă frunza, câtă iarba.
Revenind la meci, cel mai frumos moment al fost cel de final, când au anunțat echipele care s-au calificat din grupa noastră și tot stadionul s-a bucurat: se bucurau și slovacii, se bucurau și românii. A fost un moment de bucurie pură și din nou MC-ul de pe stadion a știut sa facă în asa fel încât să ne simțim speciali și sa savuram victoria calificării.
Urmează un meci greu cu Olanda, nu știm ce șanse avem, dar până acum prestația echipei României la acest campionat ne-a adus bucurie și mândrie și cred ca asta este cel mai important: că am simțit din nou mândria ca suntem romani.
Hai, Romania!
Leave a Reply