Acum câțiva ani, am avut una dintre perioadele acelea grele, în care copiii au fost mai mult bolnavi. Săptămână după săptămână am anulat planuri, am replanificat și am lucrat de acasă ca să îi îngrijesc, pe rând, și să îl ajut pe cel mare cu temele. Am făcut supe, ceaiuri, am suflat muci, am dat medicamente, m-am trezit noaptea. La un moment dat, am luat și eu de la ei o viroză care m-a pus la pat câteva zile. Și, bineînțeles, în toată perioada asta am continuat să lucrez. Dar când ai copiii pe lângă tine, nici lucratul nu e lucrat, nici statul cu ei nu e stat cu ei. E un fel de leapșa pe furate. Mai prinzi o oră de liniște când dorm, le mai dai voie un pic la desene, mai amâni ce nu e foarte urgent, mai lucrezi seara după ce adorm.
Așa că, la un moment dat, mă plângeam unei prietene despre cât de greu e să lucrezi de acasă cu copiii în preajmă. Eram la o petrecere de copii, cu mulți părinți și copii în jur, și nu am băgat de seamă că un băiețel de vreo 7 ani asculta conversația noastră. Până când l-am auzit spunând:
„Dacă mama mea ar putea să lucreze de acasă, eu aș lăsa-o să lucreze. Aș sta doar să mă uit la ea cum lucrează.”
Am simțit cum mi se rupe sufletul în două și cum îmi vine să mă fac mică-mică de rușine. Mama lui lucrează pe șantier, e inginer, și nu are privilegiul de a lucra de acasă. Ca ea sunt atâtea mame: medici, asistente, casiere, muncitoare în fabrici, profesoare – femei care trebuie să fie la locul de muncă, indiferent de circumstanțe.
Și atunci mi-am dat seama cât de norocoasă sunt. Da, e greu să lucrezi de acasă când ai copiii bolnavi, dar cât de greu trebuie să fie să fii departe de ei și să știi că nu ai cum să le fii alături?
Ieri, m-au sunat de la școală să îmi spună că băiatul meu cel mare nu se simte bine. Azi a rămas acasă, și eu sunt aici cu el. Am lucrat de acasă, i-am făcut supă, i-am suflat nasul și i-am stat alături. Și am apreciat, din nou, faptul că am această șansă.
De atunci, am învățat să nu mă mai plâng. Să iau lucratul de acasă ca pe o binecuvântare.
Leave a Reply