Pasiunea mea pentru portocale are punctul de plecare undeva în copilărie, şi primele amintiri despre portocale le asociez cu plimbările cu sania albastra prin zăpada. La întoarcere, bunicul desfăcea o portocală, în timp ce ne puneam hainele ude pe sobă la uscat. Pe vremea aceea erau o trufanda, deliciul suprem într-o zi friguroasă de iarnă.

Nici acum nu știu ce îmi plăcea mai mult: plimarea prin zăpadă sau răsplata pe care o primeam cand veneam acasă cu obrajii aprinși de ger. Mai târziu am aflat că portocalele conțin vitamina C, că sunt bune împotriva răcelii, și folosesc orice strănut ca motiv să mă răsfăț cu un fruct zemos.

Distrat de pasiunea mea pentru portocale, un prieten mi-a recomandat cartea “Fata cu portocale”, scrisă de Jostein Gaarder. O lectură ușoară si plăcută pentru o după-amiază de ianuarie, în care tot orașul doarme amorțit sub troienele de zăpadă. Povestea de dragoste povestită de tată fiului lui, într-o scrisoare pe care i-o lasă moștenire, mi-a declanșat noi amintiri cu portocale.

Tot de undeva din copilărie, a ieșit la iveală imaginea unui tort cu portocale pe care îl facea o prietenă de-a mamei. O amintire valorează cât o mie de cuvinte, căci imediat am simțit gustul răcoros si proaspăt al tortului care îmi plăcuse atât de mult. Atât de mult, încât mi-am dorit ca tortul de ziua mea să fie din portocale. Nu-mi amintesc dacă am avut tort de portocale de ziua mea, dar imediat ce am găsit rețeta pe internet mi-am făcut curaj să experimentez.

Zilele trecute, mi-am dat seama ca acum am portocale in dulapul de haine. O pereche de pantofi, un sacou și o bluză, aduc farmec de fructe proaspete ținutelor mele.

Nu știu dacă vouă vă plac portocalele, dar pot sa vă spun că portocala din primele poze a fost absolut fantastică. Mi-a luat ceva timp să învăț să aleg portocalele bune, așa că o să vă împartșesc un secret. Cele mai dulci portocale sunt cele cu fundul crăpat. Știu că sună bizar, dar o să vă dați seama că am dreptate, data următoare când veți merge la shopping… de portocale.