Primul lucru pe care mi l-am cumparat in calatorie, a fost un caiet superb cu copertile erau imbracate in material rosu cu model auriu, pe care aveam sa il folosesc drept jurnal pe tot parcursul excursiei. Nu am avut timp sa scriu mereu, uneori notam doar cateva cuvinte despre ce am facut in ziua respectiva, dar odata intoarsa acasa am recitit cu placere detalii din primele zile pe care poate altfel le-as fi uitat. O sa incerc sa transcriu aici cateva din impresiile pe care mi le-am notat.

1 ianuarie 2013

Am ajuns in Bangkok la ora 11, dupa un drum lung si obositor cu avionul. Anul Nou ne-a prins in Doha (Qatar) unde am avut o escala de o ora. Nu am reusit sa dorm foarte mult in timpul zborului, asa ca in momentul in care am ajuns in Bangkok eram destul de debusolata. Ne-am grabit sa luam un taxi de la aeroport si sa plecam spre hotel. Mi s-a parut interesant cat de bine erau organizati la capitolul taximestristi versus turisti. Si taximetristii si turistii stateau la cate o coada, iar intalnirea se facea la ghiseul unei tanti functionare care intreba turistii unde vor sa mearga, cate bagaje au si in functie de asta cereau un anumit tip de masina si apoi dadeau soferului adresa la care vroiai sa ajungi.

Adormita cum eram, am uitat ca in Thailanda se circula pe stanga si nu intelegeam de ce s-a urcat Lucian pe locul soferului, apoi am vazut ca nu are volan si m-am linistit. Mai tarziu aveam sa imi dau seama ca oricum i-ar fi fost imposibil sa conduca in Bangkok  datorita traficului haotic. Am plecat pe autostrada spre cartierul vechi unde aveam rezervare la hotel, drumul fiind pe autostrada, printre zgarie nori si gadila-nori, cum le spune Adina (gadila-norii sunt niste zgarie-nori mai mici care nu ajung sa zgarie norii, ci doar ii gadila). Senzatia a fost ca suntem undeva in America. Daca nu ar fi fost tot felul de dughene, tarabe si trosconete din loc in loc, am fi crezut ca suntem pe un alt continent. Dar am ajuns curand in orsaul vechi, o adunatura de cladiri darapanate, maghernite, tarabe, tuk-tuk-uri, vanzatori ambulati si sute de fire de cabluri agatate intre stalpi. Taxiul ne-a lasat la capatul unei strazi pietonale, de unde ne-am luat rucsacii in spate si am pornit spre hotel. Rambuttri Villa pe Soi Rambuttri, un loc in care sunt foarte multi europeni, un fel de Vama-Veche la scara extinsa.

Recunosc ca la inceput nu mi-a facut o impresie prea buna locul, si ma intrebam ce i-o fi placut lui Lucian atata de mult in Bangkok si de ce spun toti ca orasul e senzational. Abia spre seara, dupa un masaj la picioare si o portie de mancare thailandeza, aveam sa descopar adevarata savoare a Bangkok-ului. Poate pentru ca era 1 ianuarie, orasul era destul de linistit, sau cel putin asa am crezut pana am ajuns in cartierul chinezesc, in care era mare agitatie. Toate strazile sunt un imens bazar, un amestec de tarabe cu tot felul de nimicuri din plastic, fructe, condimente, mancare gatita, cateva mese unde poti sa manaci mancarea gatita acolo pe strada,  o harmalaie de oameni, tarabe si mijloace de transport sau de gatit, greu de descris. Daca ai visat vreodata sa mergi la shopping si sa iti cumperi din acelasi loc chiloti, dvd player, becuri, perie de par, lighean, capac de wc, carnati, decoratiuni pentru Anul Nou chinezesc, supa, sampon si multe alte lucruri, fara sa fii intr-un supermarket, atunci China town e raspunsul pentru rugaciunile tale.

Dar adevarata magie incepe abia aseara. Mii de lumini colorate se aprind in tot orasul si ii dau o stralucire aparte. Mii de arome isi fac simtita prezenta de la vanzatorii ambulanti care gatesc pe strada la niste bucatarii pe roti, pe care le muta in functie de vadul de clienti. Din loc in loc, gasesti sezlonguri aliniate frumos pe trotuar, pe care poti sa te asezi pentru un masaj la picioare sau la spate. Obositi dupa drum, si nauciti de la diferenta de fus orar, ne-am hotarat sa ne asezam pentru un masaj la picioare de jumatate de ora, dar ne-a placut atat de mult, incat am mai cerut un masaj de jumatate de ora la spate. Costul pentru jumatate de ora este de 120 babti, iar pentru o ora 220 bahti, echivalentul a 4, respectiv 7 dolari. Cum poti sa refuzi un astfel de rasfat, mai ales ca atunci cand te ridici de acolo dispare orice urma de oboseala?

Nu am mancat la vanzatorii ambulati, pentru ca asa scria in Lonely Planet, biblia turistului neexperimenat. Intre noi fie vorba ne-am mai si pacalit cu Lonely Planet-ul asta, in sensul ca ne-am panicat degeaba pentru niste pericole pe care am avut probabil norocul sa nu ne loveasca. Oricum daca mergi cu LP-ul in mana esti un fel de tinta sigura, daca il mai si deschizi din cand in cand si cauti ratacit cu privirea nume de strazi, cladiri, restaurante o sa fii asaltat imediat de oferte de tuk-tuk, restaurante, masaje, hoteluri, excursii sau chiar sa iti vanda un alt LP, editie mai noua. E fantastic cat de buni vanzatori sunt asiaticii, dar la asta o sa tot revin pe masura ce va mai povestesc.

Deci am mancat senzational de bine, intr-un loc in care probabil mama nu m-ar fi lasat sa mananc, sau nu inainte de sterge si dezinfecta bine masa, scaunul, tacamurile, farfuriile, si pe bucatar cu toata familia lui.

Cu forte prospete dupa masaj si cina, am plecat sa ne plimbam pe celeba Kao Sahn, o strada pietonala plina de baruri, tarabe, agentii de turism si cam orice altceva ar mai avea nevoie un turist. Majoritatea cladirilor sunt darapanaturi ale unor cladiri care nu au fost niciodata finisate. Pe fatadele lor, zeci de reclame luminoase si colorate anunta numele locului si serviciile pe care le ofera. Fiecare dintre ele este o combinatie bizara de restaurant, magazin, agentie de turism, bar, masaj, coafor, etc. Daca vrei ceva, nu conteaza ce, trebuie doar sa intrebi si se gaseste o solutie pentru nevoile tale. Daca as eticheta Kao Sahn-ul, as spune ca e cel mai aproape de imaginea pe care as asocia-o cu Turnul Babel.

Dar distractia abia incepea. Am luat un taxi si am plecat in Sukhumwit, cartierul cel mai renumit din Bagkok pentru barurile cu danasatoare (Go – go bar). Trebuia sa vad si eu cu ochii mei de ce e atata fas in jurul cartierului astuia si a fetelor de aici. Spre deosebire de orasul vechi, in Sukhumwit sunt multe hoteluri noi, inalte din sticla, iar pe deasupra trece Sky Train-ul (trenul suspendat care face legatura intre oras si aeroport).

Am intrat in Nana Station, un fel de hanul lui Manuc in care in fiecare camera e un mic bar cu fete care danseaza. Asta in cazul in care sunt fete, pentru ca de multe ori sunt baieti in curs de transformare din baieti in fete. Am incercat si noi sa ne dam cu parerea care sunt fete si care nu. In timp ce la unii era destul de evident, sunt sigura ca la altii operatiile reusisera mai bine si transformarea era totala. Daca nu ma credeti, aruncati un ochi la fetele de la acest concurs de miss. Miss Tiffany este un concurs de frumusete pentru transexuali care are loc in Pataya din 2004 si care este transmis live la televiziunea din Thailanda, cu un rating aproximativ 15 milioane de telespectatori. Pe youtube sunt foarte multe filmulete dela ultimele editii ale acestui concurs. Acesta este unul de la deschiderea concursului din 2012.

Cand ne-am intors in cartierul vechi, Vama Veche se trezise la viata si am decis sa ne mai oprim la o terasa inainte de culcare. Reusisem sa rezistam cu succes fara sa dormim, ceea ce a fost o adevarata provocare, dar pana la finalul zilei aveam sa realizam cat de interesant e Bangkok-ul si sa ne prinda deja microbul asiatic. Incepuse deja sa imi placa Asia.

La final, vreau sa vedeti ce inseamna fast banking in Thailanda. In aceasta furgoneta este o agentie bancara. Costuri minime de relocare in cazul in care nu mai merge treaba ca nu e vad. Mai mobila de atat, nu stiu daca se poate. Si daca nu mai merge cu cash-ul, de maine vindem inghetata, sau tofu prajit.

Ne reauzim maine cu povesti de la Marele Palat si momentul de adulare a regelui.

Va pup! Somn usor!