Pana acum cateva minute nu m-am gandit nici o secunda sa scriu ceva despre ziua Romaniei, nu pentru ca nu o respect, nu pentru ca nu are nici o insemnatate pentru mine, ba dimpotriva. Pentru ca nu stiu suficient de mult despre insemnatatea zilei de 1 Decembrie. Sau cel putin nu atat de mult cat as vrea sa stiu. Citesc de ceva vreme carti despre istoria romanilor, pentru ca simt ca manualele din scoale au fost prea superficiale, si uneori am avut eu chef sa invat la istorie. Am spus istoria romanilor, si nu a Romaniei, deliberat. Pentru ca romani am fost de vreo 2 mii de ani, fara vreo suta, dar Romania asa cum o stim noi e tanara, are abia 93 de ani. Pare putin pentru un stat, e putin peste media sperantei de viata. Multi din bunicii nostri au atins aceasta varsta, sau au ajuns foarte aproape. Ei sunt cei care s-au nascut odata cu Romania. Iar strabunicii nostri sunt cei care s-au lupat pentru ca aceasta tara sa fie „Romania mare”.  La 1 Decembrie 1918, Adunarea Nationala de la Alba Iulia a adoptat rezolutia prin care se consfintea unirea tuturor romanilor din Transilvania si Banat. Primul razboi Mondial odata incheiat, romanii sub conducerea Regelui Ferdinand au reusit sa isi indeplineasca visul de unire.

Am citit undeva, ca istoria nu se invatat la scoala, se invatat acasa, din povestile batranilor. Cand eram mica, preferam „povestile adevarate”, care erau intamplari din copilaria si tineretea bunicilor mei, sau povesti pe care la randul lor le-au auzit de la parintii si bunicii lor. Strabunici pe care ii vazusem doar in poze vechi, ingalbenite de timp, deveneau eroi de poveste, iar universul fascinant al unor vremuri de mult uitate ma facea sa stau atenta ore in sir si sa ascult de mai multe ori la rand aceleasi povesti pana la invatam pe de rost. Spre deosebire de povestile din carti, care imi deschideau un univers fascinant, intesat cu zane, zmei si printi, „povestile adevarate” erau uneori triste, eroii lor erau incercati de frig, foame, saracie, dar mereu reuseau sa treaca cu bine peste toate. Nu putine erau povestile din razboi. Si acum cand ma duc acasa, il rog pe bunicu sa imi povesteasca cum era cand au fost refugiati, sau cand stateau soldatii nemti la ei in casa, pentru ca in pod isi facusera punct de observare. Si el si bunica erau copii in timpul celui de-al Doilea razboi Mondial, iar bunicul din partea tatalui care era foarte tanar atunci, a fost inrolat si luat pe front. Tata mai stie si acum povesti spuse de bunicii lui despre Primul razboi Mondial, despre luptele care s-au dat, mai ales despre cat de greu si nedrept este razboiul. Astazi vedem doar partea glorioasa, sarbatorim Unirea cea mare.

Motivul pentru care am vrut sa reamintesc aceste lucruri, este legat de ceva ce am citit azi pe internet. Liberatate de opinie este un drept incontestabil care a fost castigat la Revolutia din Decembrie 1989, dar uneori unele lucruri ar trebui macar trecute prin filtrul ratiunii. Ceea ce am ctit suna cam asa: „sa nu ne mai lamentam ca traim in Romania, pentru ca sunt tari in care este mult mai rau”. Se dadeau apoi ca exemplu cateva tari din Asia si Africa, si comenatatorul era extaziat ca la noi nu e asa de rau.

Recunosc ca am simtit cum ma inrosesc, nu stiu daca de rusine sau de suparare. Carevasazica, la mai putin de 100 de ani dupa ce prin lupte si razboie bunicii nostri au reusit sa infaptuiasca Marea Unire, noi ne culcam lenes pe urechea dreapta, ca pana la urma „la altii e mai rau”. Si spunem asta chiar de ziua Nationala a Romaniei. Poate ca am fost eu prost educata sa ma compar cu cei mai buni, sa imi doresc sa fac lucrurile mai bine, sa stiu mai mut, sa invat mai mult, dar asa mi-au spus mie parintii mei ca asta e calea spre progres.

La multi ani, Romania! La multi ani celor care stiu ca 1 Decembrie nu e doar o zi in care avem liber de la munca.